Situaţia nu este nici măcar staţionară, dacă este să o privim din perspectiva deficitului. Să nu uităm că plecăm de la un deficit de 6,8%, care permite o cheltuială suplimentară în 2010 faţă de 2011 de aproape 3 miliarde de euro. Şi de unde pot fi scoşi aceşti bani decât din cheltuielile predictibile şi certe cum sunt cele de salarii, de vreme ce alte cheltuieli – investiţii, bunuri şi servicii - sunt incerte şi se pot amâna sine die? Dacă anul 2011 nu va aduce o creştere de minimum 2 procente din PIB, sectorul public va trebui să asiste la evaporarea acestor 3 miliarde de euro (sau a acelei sume proporţionale cu diferenţa de deficit). Miza acestei cheltuieli pentru 2011 este imensă, iar presiunea este, cel puţin privită din perspectiva reacţiilor de acum, de nesuportat. Sectorul public, în structura actuală, a ajuns la limita rezistenţei. Scăderea de 25% şi eliminarea sporurilor a dus la diminuări de venituri de mult peste 30%, iar efectul acestei situaţii este un sector public demoralizat, descumpănit şi nefuncţional.

Greşeala a constat în scăderea nominală a veniturilor, şi nu a sumelor agregate, care ar fi impus o reformă de fond a sectorului. Nu poţi să ai un sistem care să funcţioneze la fel în condiţiile în care finanţarea lui este mai mică cu cel puţin 25%. Singura soluţie prin care sistemul public ar fi rămas funcţional ar fi impus reducerea cu procente semnificative, dacă nu chiar cu 25% a lui, prin privatizări, dereglementări, disponibilizări şi reorganizări. Adică printr-o reformă reală a statului. Metoda tăierii – singura aplicată de guvern – nu trebuie pusă pe seama Fondului, ci pe seama unei fatale lipse de idei a guvernului. Fatalismul continuă prin asumarea aceleiaşi politici şi pentru miliardele lipsă ale anului viitor. Tăiem din nou sau, în cazul cel mai fericit pentru bugetari, creştem din nou pauşal, la toată lumea, experienţa stimulent