In bucataria exploziva a oricarui protest, cateva ingrediente sunt esentiale. Fara ele, orice miting este doar o fasaiala neterminata si orice revolta doar o brutalitate manipulata. Cunoasterea mecanismelor prin care se formeaza o adevarata revolutie devine fascinanta in ajunul unor proteste indelung anuntate.
Pentru inceput sa ne ocupam cu distrugerea unui stereotip. Talentul protestatar al francezilor este incontestabil (demonstrat si de milioanele de oameni iesiti in strada saptamana trecuta), dar sa pui o astfel de trasatura in contrast cu presupusa indiferenta britanica (cum au facut anumite ziare britanice si americane in ultimele zile) este imprecis. Regatul Elizabetei a II-a numai linistit nu a fost, cunoscand mai multe valuri de greve generale si lupte de strada (in 1969, 1973, 1978, 1981, 1984). Cea mai viguroasa greva romaneasca paleste in comparatie cu “iarna nemultumirii” din 1978 (atunci cand scolile s-au inchis, drumurile au fost blocate, gunoiul a ramas pe strada si nici mortii nu mai erau ingropati). Chiar si mineriadele noastre fac cu greu fata revoltelor britanice din ’81 cand, in cartiere din Liverpool sau Londra, a domnit haosul vreme de doua saptamani, inregistrandu-se un mort si peste 400 de raniti.
Romanul: tare-n gura, dar moale-n faptura?
Nu doar britanicii sunt suspectati in ultimul timp de moleseala, ci si noi, romanii. In ultimul an au tot fost indemnuri la revolta si, in lipsa unui efect consistent, concluzia a rasarit fara intarziere: suntem slabi dom’le, slabi. Dar s-ar putea ca si de asta data sa ne pacalim. In perioada 1996 – 1999, in Romania au existat pe an, in medie, 320 greve neautorizate si 30 de proteste nationale**. Ba mai mult, “sindicatele din Romania au fost mult mai vizibile si militante (in anii ‘90) comparativ cu cele similare din Europa Centrala si de Est.”***
Carevasazica, tot am avut ceva sang
