Uit să plec la Belgrad

Vara asta am fost sunat de la Uniunea Scriitorilor şi întrebat dacă vreau să merg la Belgrad, pentru o săptămână, la o colonie literară organizată de Societatea Scriitorilor din Serbia (SKD). Belgrad, zici? l-am întrebat uşor neîncrezător pe Gabriel Chifu, cel care-mi propunea călătoria. Au fost câteva secunde, recunosc, în care am cântărit oportunitatea ofertei. De ce nu? Nu fusesem niciodată în Serbia până atunci, aşa că am acceptat. Belgradul mi se părea la fel de îndepărtat precum Cologne, unde fusesem în toamna-iarna anului 2003 – la o bursă oferită de Fundaţia Böll –, deşi pricepusem eu că pe hartă părea mai aproape. Însă mintea care nu călătoreşte decât în propriul ei continent situa Serbia undeva dincolo de Europa. Vremurile şi încăpăţânarea sârbească (nu discut acum cât de motivată) au făcut ca o ţară cândva etalon pentru bietul aspirant român la modelul occidental să rămână în afara „cercului de cretă caucazian“, desenat împleticit de o mână căreia-i cresc în fiecare an noi degete.

Am ajuns la Belgrad pe 12 septembrie, cu o zi întârziere faţă de programul propus de organizatori. Am confundat ziua de vineri cu cea de sâmbătă, mai exact nopţile. Urma să plec la 15 minute după miezul nopţii, vinerea. Am plecat sâmbăta. Sfertul de oră care făcea din joi vineri l-am prelungit cu încă 24 de ore. Aşa se face că vineri la prânz eram sunat de Ileana Ursu, scriitoare din Novi Sad, care mă întreba de ce nu am ajuns pe Francuska str., nr. 7, la Belgrad. Acolo, în apropierea Teatrului Naţional, e sediul Societăţii Scriitorilor din Serbia şi eram aşteptat pentru îmbarcarea spre Novi Sad. Mi-au trebuit câteva minute să realizez că ar fi trebuit să călătoresc în noaptea anterioară spre Belgrad şi că îmi amânasem inconştient plecarea cu încă o zi. O zi întârziere adaugată la anii în care nu vizitasem Serbia, ce mai conta...

Trei pă