Cristi Puiu, vorbind despre Ioan Fiscuteanu, cel care a jucat în rolul principal al filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, şi despre propriul lui tată, pe care l-a distribuit într-un rol de figuraţie în acelaşi film: „Taică-meu joacă şi el în film, împreună cu maică-mea, în «Moartea domnului Lăzărescu», sunt acolo...
Nici nu mai vreau să văd filmul ăsta!... Dacă mi se-ntâmplă să mă nimeresc în faţa televizorului când este difuzat, mă gândesc în primul rând la Fiscuteanu şi la taică-meu. Când am fost la înmormântare la Fiscuteanu şi am întrebat-o pe soţia lui cum s-a-ntâmplat, ea mi-a zis că s-a întâmplat ca-n film. A ieşit din operaţie şi spunea bancuri, glume, nu ştiu ce... şi s-a-ntâmplat nenorocirea. Eu am avut o discuţie foarte serioasă cu el, la filmare. O discuţie din asta, cu scântei, dacă se poate numi discuţie... Eu am ajuns să urlu, să fac ca toate animalele pe platou din cauza opoziţiei pe care mi-o făcea Fiscuteanu. Îi spuneam: «Omul nu simte că moare, omul nu ia în calcul moartea.» «Nu - îmi spunea el -, omul simte că moare». Şi avea un joc în care cerşea milă. Am ajuns în ultimă instanţă să-i spun: «Bine, e cum credeţi dumneavoastră, omul simte că moare. Acest om pe care eu l-am scris nu simte. Punct!» Şi cumva s-a întâmplat cum îi ceream eu să facă. Asta m-a cam speriat.
Adică nu era un om care simţea că moare, ci unul care-şi dorea foarte mult să trăiască. De fiecare dată când văd fragmente din film mă gândesc la el şi la taică-meu şi mă gândesc cum au murit unul după altul. Îmi amintesc de secvenţa de pe culoar, de la Spitalul Municipal, în care i-am zis lui Fiscuteanu: «Vă ridicaţi în cot şi vă uitaţi la taică-meu. Şi apoi reveniţi în poziţie orizontală.» Lucrurile ăstea mă cam sperie. Eu nu sunt neapărat superstiţios, dar în momentul în care evenimentele se suprapun în maniera asta... mă gândesc că pur şi simplu nimic nu este întâmplător
