Unde mai pui că recepţionera – persoană ce părea dotată, la o repede ochire, cu un fizic, vorba aia de demult, stima noastră şi mândria! – nu părea a cotiza cu prea multă convingere la fondurile ligii ortodoxe de luptă împotriva bărbaţilor – ba, s-ar putea zice chiar că la din contra, judecând după echivocul vorbelor cu care îi întâmpinase rugămintea de a-l lăsa să sufere de unul singur ca un câine comunitar într-o cameră de hotel cât mai single cu putinţă. Dacă se putea, bineînţeles, nu era vorba de vreo pretenţie, Doamne fereşte, să nu fie înţeles greşit – o rugăminte... în măsura posibilităţilor, dacă nu deranjează şi dacă nu ceva, cumva; adică...

Toată chestia era trasă de păr şi complet inutilă, n-avea cum să-l deranjeze nimeni, plătise corespunzător, da, dar mai ştii ce se poate întâmpla cu biletele astea şi cu sutele de agenţii de turism care au împânzit ţara, se produc fel de fel de încurcături şi el dorea cu orice preţ să fie sigur că va fi singur, dacă ea înţelege ce vrea să spună... Fără să ridice ochii de pe cartea lui de identitate pe care o studia cu atenţie, ostentativ, chiar, după cum i se păru, tipa îi replicase cu o voce profesională, irigată vag de un amuzament ale cărui resorturi îi scăpau că, mă rog, ea are toată bunăvoinţa – clientul nostru, stăpânul nostru –, însă n-ar fi exclus ca peste câteva zile să ceară el, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, un coleg de apartament – solitudinea dăunează la ten şi îngreunează bronzatul, după cum dovedesc studiile de specialitate. Oricum, dacă se va plictisi singur, poate să i se adreseze cu încredere la orice oră din zi şi din noapte, ea se află permanent pe baricade, la locul de muncă, exceptând, fireşte, zilele în care nu e pe tură. O făcea pe ironica – n-avea decât, era un drept constituţional şi ăsta.

Nimic mai reconfortant decât un duş scoţian după călătoria de aproape 10 ore cu maşina –