Îndată după 1989, proza românească intră, neîndoielnic, într-un con de umbră. Prim-planul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate. Editate acum, au în ele ceva senzaţional, pe de-o parte, şi îngăduit, pe de altă parte, care le scade din forţa de a cutremura. Tot acum, se reeditează în tiraje de salon romanele deceniilor şapte şi opt, apărute atunci în tiraje de masă. Rezistenţa lor în timp se datorează tocmai ambiguităţii bogate la care recurgeau. Aveau în ele şi nevoia teribilă de a vorbi, dar şi groaza de a o face. Şi „ramele“, şi „destinul“; altfel spus, şi conjunctura, şi contextul. Cu trăsături specifice trăitorilor în societăţi totalitare, dar suportând şi limitări impuse individului de aiurea într-o lume masificând cu indiferenţă destine.

În anii 70, în proza primului „obsedant deceniu“, devine posibilă o triplă mişcare: reconstituirea critică a unui trecut recent, tăcut o vreme din motive politice, trimiterea aluzivă, parabolică la un prezent nevindecat, minat el însuşi de tare nu mai puţin grave, dar şi racordarea la proza interbelică. Excesul de interpretare şi epuizarea fiecărei semnificaţii în prelungi comentarii alcătuiesc un model de căutare în interior a cauzelor Istoriei. Personajele sunt convocate, printr-un artificiu romanesc oarecare, într-un spaţiu al crizei şi urmărite în întreaga lor „nerealitate lumească“, într-un efort febril de verbalizare a inefabilului existenţei, detectabil în, prin şi, mai ales, dincolo de angrenajul societăţii.

Un impas al genului proteic se poate depăşi, de regulă, printr-o rafală rapidă de proză scurtă. Când realitatea este „perfect“ şi definitiv planificată, monotonă, decisă de imperative sociale opace problemelor individului, e necesară o „recondiţionare“ a realismului – asta face mai ales proza scurtă a deceniului opt. Aducerea brutală în prim-plan a cotidianului mărunt, simultan cu