Două sute de lei pentru o cremă de zahăr ars. Aţi plăti banii ăştia? Dar dacă aţi şti că suma respectivă va ajunge la copiii care au nevoie, mai mult decât oricine, de un zâmbet şi de o îmbrăţişare? Înainte să răspundeţi, să vă spunem o poveste.
Este o poveste adevărată, din România anului 2010. Câteva zeci de angajaţi din reprezentanţa românească a unei companii-gigant, pe care o să-i numim, pur şi simplu, oameni, şi-au dat mâna pentru a picura un strop de fericire în oceanul deznădejdii care îneacă, în fiecare zi, copiii din centrele de plasament.
„Pentru acţiunile noastre de voluntariat, am ales centre dintre cele mai vitregite, cu nevoile cele mai mari. Până nu ajungi acolo, în mijlocul lor, nu îţi poţi imagina câtă nevoie au copiii aceştia de afecţiune, de cineva care să facă lecţiile cu ei, să se joace cu ei, să râdă cu ei, să le alunge tristeţea, chiar şi pentru o zi“, spune Doina, unul dintre oameni.
Ei, copiii, au părinţi doar în acte. Fizic, de mamă şi de tată îi despart nu doar zidurile centrelor care îi găzduiesc, dar, mai ales, lipsa căldurii şi a grijii, a cuiva care să le citească o poveste, care să îi ducă la şcoală, care să-l cheme pe Moş Crăciun...
La unul dintre centrele în care au ajuns oamenii, într-un colţ se ascunde cel mai zguduitor chip al tristeţii. Este cel al unei fetiţe care a ajuns la cămin după ce şi-a văzut mama ucisă de tatăl condamnat apoi la ani grei de închisoare.
Tristeţea le macină însă sufletele tuturor micilor chiriaşi fără voie. Pentru ei, acasă înseamnă altceva decât pentru majoritatea copiilor. Sau, mai bine spus, acasă nu înseamnă nimic.
„La orfelinatul pentru copiii cu dizabilităţi din Oneşti am mângâiat pe spate o fetiţă oarbă. Nu vă puteţi da seama câtă nevoie avea acel copil de aşa ceva... Nu mă vedea, însă, când a simţit mâna, s-a cuibărit cumva mai în spate, mai aproape... Este atât
