În urmă cu un an i-am scris o scrisoare fostului meu profesor din timpul facultăţii, Livius Ciocârlie, pe care îl admiram în anii 70 nu doar pentru profundele sale cunoştinţe în domeniul literaturii franceze moderne, ci şi pentru rezistenţa sa tenace la orice fel de compromis cu regimul lui Ceauşescu. L-am întrebat, printre altele, cum îi mai merge şi, mă rog, chestii din astea, căci trecuse un car de vreme de când nu ne-am mai văzut. Îmi merge destul de bine, când nu-mi merge rău, mi-a răspuns el, cest la vie! şi apoi mi-a atras atenţia asupra unei greşeli din scrisoarea mea: de fapt, nu era adevărat ca nu ne-am mai văzut de-un car de vreme, căci chiar dacă eu nu-l văzusem pe el de o veşnicie, el mă văzuse pe mine, şi asta chiar de mai multe ori. Căci nu de mult, după ce a depus cereri peste cereri, şi-a putut cerceta, în sfârşit, dosarul de la Securitate, compus din nici mai mult, nici mai puţin de 1.000 (una mie) de pagini, unde a descoperit, printre multe alte surprize, şi multe fotografii de-ale mele făcute de nenorociţii de paparazzi de la Securitate. Citind rândurile fostului meu profesor, m-a trecut un fior rece prin şira spinării, mă simţeam dintr-o dată de parcă aş fi fost urmărit la fiecare pas chiar şi acum, 30 de ani mai târziu.

Şi pentru că tot ce se întâmpla are şi-o urmare, în urmă cu o lună l-am vizitat pe Livius Ciocârlie la Bucureşti şi m-am hlizit uimit la fotografiile cu pricina, pe care le ţinea cu restul actelor fotocopiate într-o ladă din fundul podului. Într-una dintre fotografii m-am putut recunoaşte mirat cum sunam la uşa casei sale din Timişoara, în alta mă aflam cu prietenii la o bere pe faimoasa terasă cu numele fatidic „Groapa“ din acelasi oraş şi apoi mai era acolo o fotografie cu totul şi cu totul deosebită, în care eram surprins din spate, în faţa unui pisoar de la „Groapa“, eliminând berea îngurgitată. Aşa că, până la urmă