El se lăsase de fumat în primăvara trecută, chiar în ziua când se mutase în Frăsineni, poate tot într-un fel de refugiu, cum era magazia aia din subsol pentru Victoraş... După patruzeci de ani de fumat, chiar şi ajuns la saturaţie, cu crize de tuse şi vomă care-l făceau să leşine, fusese ca şi o sinucidere parţială. Omorâse o parte din el; uneori se simţea ca o rană închizându-se şi deschizându-se periodic, sângerând, supurând, amintindu-şi cicatrizarea: ţigarea, gustul fumului împăienjenind vederea, izul de ameţeală în rafale şi-n valuri, care anihilează şi oblojeşte... Nu-şi amintea totuşi ca-n răstimpul de când nu mai fuma, în care se ferise să se şi atingă de vreo ţigară, chiar şi neaprinsă, să-l fi încercat o dorinţă atât de aprigă când îi mirosise a fum de ţigară, ca în nopţile când îl simţea pe tipul de la subsol şi la o adică îi ţinea tovărăşie — o fiinţă incertă, de fum, tuse, oftaturi, foieli, frământări, nesomn, încrâncenare, planuri de răzbunare rumegate-n întuneric, pe lângă care veghea şi Robert, ridicat în capul oaselor în mijlocul patului, cu ochii de pisică scăpărând fosforescenţi în întuneric, adulmecând fumul în timp ce se împotrivea din răsputeri ispitei de a coborî la subsol să ceară o ţigară.

Pe lângă că se lăsase de fumat, în vremea din urmă prinsese obiceiul să doarmă singur, deşi Andreea n-o fi fost ca o ţigară de care să-i fie frică să se atingă chiar şi neaprinsă. Aici aveau însă ceva mai mult spaţiu decât în garsoniera din Dristor, şi tocmai că Andreea încă ar fi vrut să se extindă. Pe la începutul lui martie îi spuse că ar vrea să facă la subsol ceva ca o magazie pentru murături. El îi pomeni atunci de tipul care doarme acolo, cum îl aude oftând şi foindu-se şi cum îi vine la nas fumul ţigărilor lui... Nu credea. Ea de ce nu-l aude? Păi d-aia, fiindcă doarme sub camera lui. Aiurea! Visează, are halucinaţii, la care Robert: care