Evenimentele se precipita, chiar daca este vorba, in mare masura, de o constructie mediatica (suntem experti la capitolul “telerevolutii”).  Se pare ca unii politiceini inferbantati isi inchipuie ca Bucurestiul este un fel de Sierra Maestra, iar cladirea Parlamentului ar fi echivalentul baracilor Moncada.  Cei care denunta cu virulenta scenarii dicatoriale sunt de fapt promotorii unui populism de tip caudillist.  Situatie simptomatica si bine-cunoscuta in care hotul striga cel mai tare: “Prindeti hotul”.  Ar fi rizibil daca nu ar fi atat de trist.  In locul unor analize serioase a unei situatii economico-sociale grave, se servesc panglici proagandistice si discursuri anti-capitaliste.  Opozitia se complace intr-un teribilism al contestarii care combina infantilismul doctrinar cu narcisismul maladiv.  Teaca fobiilor comune le permite sabiilor liberale si social-democrate sa cohabiteze fara jena.

Nimeni nu poate contesta dreptul sindicatelor la demonstratii,  dar nu se poate ignora tentativa unui partid de opozitie, anume PSD, de a captura, de a anexa, de a rapi si deturna in scopuri politice aceste proteste.  As fi vrut sa scriu despre alte subiecte (despre conferinta profesorului Virgil Nemoianu la IICCMER, despre regretatul Claude Lefort si traditia stangii anti-totalitare), dar am decis sa aman aceste teme din ratiuni lesne de inteles.

Admirator impenitent al lui “Che” Guevara, conducatorul PSD pare se se viseze un fel de lidero maximo al Romaniei. La ora cand scriu aceste randuri, el se crede Lenin in timpul Congresului Sovietelor din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917.  Tot asa cu fondatorul bolsevismului vitupera impotriva democratiei liberale si se oferea sa preia puterea (“exista un asemenea partid!”, exclama Lenin), Victor Ponta il ataca pe Traian Basescu pentru autoritarism imaginar, dar isi pregateste propriul regim de urgenta.  Ma intreb daca u