Deşi puterea şi opoziţia par să se înfrunte crâncen în legătură tocmai cu programul de austeritate declanşat sub egida FMI, acestea, oricât ar fi de paradoxal, se află pe aceleaşi aliniamente de fond în abordarea problemei.
Ambele părţi acceptă ideea unor ajustări: puterea - din nevoie, căci altfel nu s-ar mai descurca cu banii; opoziţia - vrând-nevrând, căci nu ar putea nega existenţa crizei şi consecinţele ei. Până aici, înfruntarea putere-opoziţie n-ar avea obiect. Căci dezechilibre grave există, iar ajustarea este necesară şi inevitabilă!
Culmea este însă că în continuare confruntarea n-ar avea obiect, pentru că abordarea este aceeaşi. Şi este aceea a FMI şi a băncii centrale: statul trebuie să preia ajustarea! Premisa este comună, dar este greşită, pur şi simplu pentru că marile dezechilibre ale economiei din România (consum/producţie, importuri/exporturi) n-au legătură cu statul. Acesta nici nu le-a generat şi, după ce şi-a cedat toate poziţiile strategice din economie, nici nu mai are posibilităţi de a le combate. Oricum, aruncarea consecinţelor lor, adică îndatorarea internă şi externă, în cârca statului - respectiv ceea ce încearcă FMI şi Banca Naţională şi ceea ce, din păcate, acceptă clasa politică în întregul ei - nu oferă nici o şansă de reuşită. Pentru că statul dă rapid faliment şi cercul se închide într-o împotmolire perpetuă. Această abordare - care, repetăm, este cea a FMI şi a băncii centrale - refuză să vadă că respectivele mari dezechilibre sunt generate de sectorul privat şi îndeosebi de o anumită expansiune de tip bananier a capitalului străin în România şi, ca atare, este înfiorant că urmăresc ca sectorul privat şi îndeosebi capitalul străin să nu plătească nimic din factura necesară ajustării, deşi sunt responsabile de ajungerea în situaţia în care o ajustare a devenit inevitabilă.
Pentru o asemenea abordare nu contează că
