O femeie îi povesteşte alteia despre ghicitoarea ei. "Îmi zicea cu o zi înainte de a se întâmpla: mâine ori plouă, ori nu plouă. Şi aşa era: ori ploua, ori nu ploua". Această parabolă fermecătoare exprimă, în substrat, capacitatea reală a omului de a vedea viitorul. Cele două eterne soluţii ale oricărei probleme, adică alb-negru, bucurie-durere, zi-noapte, sunt, vrei, nu vrei, părţi ale viitorului. Ştii că ele sunt când sunt şi ştii că una din ele va fi oricum.

Regăsim aici umorul popular, dar şi scepticismul sufletului în faţa capacităţilor clarvăzătoare. Tocmai scepticismul "pozitiv" este ceea ce pare că noi am pierdut, într-un fel sau altul, pe drumul vieţii. Suntem sceptici când cineva ne mărturiseşte iubirea sa, dar devenim de un optimism exagerat când o ghicitoare, de exemplu, ne spune ce nenorociri ne aşteaptă. În adâncimea sufletului se petrece un fenomen demn de luat în seamă: nu mai credem în oamenii care ne iubesc şi ne ajută, dar ne cuprinde fiorul credinţei în faţa unor bâjbâieli ale altora prin viitorul nostru. Când devenim victime ale unor oameni fără scrupule, în sensul că ne vindem sufletul pentru ca o vrăjitoare să ne aducă înapoi iubirea pierdută, noi nu facem decât să ne acceptăm starea de victime.

Raţiunea, luciditatea, capacitatea minţii şi caracterul nostru decid ceea ce suntem în viitor. Speranţa se înveşmântă cu rochie de mireasă atunci când creează iluzii. Speranţa născută din raţiune conţine în ea îndoiala: "Mâine plouă sau nu plouă?". Noi putem fi fericiţi chiar dacă plouă sau dacă nu plouă. Apelând la vrăjitori, încercăm să ne impunem voinţa de a nu ploua, adică de schimbare a viitorului potrivit dorinţelor ascunse. Dorinţe care exprimă incapacitatea interioară de a pierde, dorinţa de a poseda, alterarea sentimentului iubirii, orgoliul. Este aici un fel de alergare iraţională după fericire, pe care o vedem ca fiind