Pentru lectorul postmodern, văduvit de timp liber (şi, poate, şi de suficiente repere culturale), a citi proza lui Eminescu poate părea o pierdere de vreme. Totuşi, a afla de unde-şi trag seva cele mai recente filme SF cu succes de box office, unele dintre cele mai apreciate best-seller-uri sau cele mai avangardiste producţii multimedia, ar fi util să parcurgem un gen mai puţin reprezentativ pentru "ultimul mare romantic european".
Sigur, pentru aceia dintre noi mai... adânc ancoraţi în "meandrele concretului", publicistica lui Eminescu reprezintă un punct de atracţie în parcurgerea altui gen abordat, în afară de poezie. "Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea ţipete bestiale care împlu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimente. (...) Cât despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi... de semitocţi... oameni cari calculează cam peste câţi ani or veni ei la putere... inteligenţă falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe cea a României (...) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât streinii.
O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor. Ei sunt, cum o spun ei-înşişi, români de naştere, francezi în inimă - şi dacă Franţa le-ar procura semidocţilor noştri avantagele pe care li le dă nefericita lor patrie - ei ar fi emigrat de mult cu toţii!". Iată ce scria Mihai Eminescu într-un articol din Timpul. Vă sună cunoscut? Aveţi senzaţii de déjà vu? Ne trezim dintr-un vis urât, unde înlocuim, cel mult, Franţa cu Viena, SUA, Oxford sau Geneva şi avem tabloul real şi complet al lumii româneşti contemporane... "Toate-s vechi şi nouă toate", spunea acelaşi
