Scandalul Alro este doar ultimul episod dintr-un serial de capă, spadă şi trădare financiar-contabilă vechi de 40 de ani.

În anii '70, România se împrumutase masiv pentru investiţii în marile combinate siderurgice, chimice, în rafinării sau centrale electrice. Printre ele - şi o mare parte din reţeaua de hidrocentrale. Când Ceauşescu a hotărât să plătească datoria externă cu orice preţ, efectele au putut fi măsurate uşor: întuneric, frig, foame. Puţini ştiau raţiunea economică exactă. În limbaj financiar-contabil, planul lui Ceauşescu era „să amortizeze mai rapid mijloacele fixe pentru a trece la surplus operaţional". Ceauşescu a apucat să ducă până la capăt doar prima parte a planului. Puţinii care ştiau raţiunea economică exactă au dus la capăt a doua parte. În nume propriu.

Afacere cu hidrocentrale

Principiul de funcţionare a hidrocentralei ca afacere este diferit de celelalte tipuri de centrale. Construcţia înghite cea mai mare parte din costuri. Astfel, o hidrocentrală costă cel puţin două milioane de euro pentru fiecare MW de putere instalată şi func-ţionează, în medie, la jumătate din capacitatea maximă. În schimb, o termocentrală costă pe jumătate, doar un milion de euro pentru fiecare MW de putere instalată, şi func-ţio-nează, în medie, la ju-mătate din puterea maximă. Diferenţa este că, în timp ce termocentrala are costuri cu materia primă pe toată durata de funcţionare, hidrocentrala are costuri enorme cu dobânzile în perioada de amortizare. La sfâr-şitul perioadei de amortizare, care se poate întinde chiar şi pe 30 de ani, hidrocen-tra-la devine o adevărată mină de aur pentru proprietar, - care poate vinde în continuare cu acelaşi preţ o marfă produsă cu costuri minime.

Inovaţia nr. 1: curentul ieftin

În România, trecerea nu s-a mai întâmplat. În „economia de piaţă originală" a fost inventată noţiunea de „curent ieftin". Noţi