Le văd în toate femeile, vorba poeţilor de la Taxi. Nu atât în sens cantitativ, cât mai ales în varietatatea sociotipurilor care alcătuiesc o nişă. Nişa femeilor atât de obişnuite cu suferinţa încât o caută voluntar chiar şi atunci când a dispărut cu totul din viaţa lor.
Le recunosc, în parte, între fostele mele iubite, între iubitele amicilor, soţiile cunoscuţilor; le intuiesc în mame reintrate în căsnicii sau în aventuriere care nici nu-şi mai dau şansa dupa-amiezii. Nu intră într-o relaţie împinse de convenienţe, nu se resemnează pe parcurs, însă atunci când îşi iau de bună voie un angajament se aşteaptă, din prima zi, ca totul să iasă prost. Sunt cele care l-au luat pe NU în braţe. Singura trăsătură comună e că au suferit de pe urma unor relaţii în care vinovatul a fost, fără dubiu, el, iar acum extrapolează păcatul asupra tuturor partenerilor. Din prea multa frică, sunt defensive, intimidante şi belicoase pe nedrept.
M-am lovit de multe ori de reproşuri de superficialitate, tocmai când relaţia era lapte şi miere. „Numai cuplurile care nu comunică şi trăiesc doar pentru moment şi plăcere pot fi atât de fericite”. Inutil şi tardiv să ripostez că n-are sens să cauţi probleme acolo unde nu există- eram deja aruncat la coşul cu nepăsători.
Am încercat şi partitura cu profunzimea, inclusă în conversaţii cotidiene. Discuţiile despre sentimentele noastre deveniseră elogii ale eşecului sentimental doar de dragul retoricii, deşi fără ele ne-ar fi mers perfect, fară să zgândărim bube imaginare.
Ştiu cazuri de relaţii în care s-a pus punct pentru că s-a scurs un interval de timp clar delimitat, şi destinat dinainte fericirii.
Cunosc, între amicele mele de sex feminin, prea multe reticente cu încrederea de sine zdrobită de vreun don-juan, care nu se mai simt vrednice, frumoase, interesante şi îmi repetă că oricum e o chestiune de timp până vor
