Uniunea Monetară (UM) trece printr-o perioadă foarte dificilă. Deceniul 1999-2009 a fost în bună măsură înşelător: credit ieftin, deficite tolerate mari pentru nu puţine ţări, inflaţie joasă datorită, printre altele, importurilor masive din China, India etc.

Ironia face că, în timp ce ţările nou-intrate în UE sunt obligate de tratatele de aderare să intre, când vor fi pregătite, în zona monetară unică, aceasta din urmă scârţâie din toate încheieturile şi nu din motive conjuncturale. Avem aici o inconsistenţă conceptuală evidentă. UM trebuie să-şi găsească un sistem de guvernanţă eficace, care nu se poate rezuma numai la disciplinare fiscală; este nevoie de un alt tip de coordonare a politicilor economice, de măsuri axate pe stimularea câştigurilor de productivitate în zonele mai puţin dezvoltate, de o politică industrială care să atenueze dezechilibre înăuntrul UM.

Este izbitoare, în acest sens, diferenţa de competitivitate între flancul de nord şi cel de sud (Spania, Portugalia, Grecia, Italia) din UM; această diferenţă se reflectă în deficite "externe" în interiorul Uniunii, care au fost reliefate pe fondul crizei financiare şi economice. Este de constatat că mecanismele lăuntrice ale Uniunii Monetare şi regulile Pactului de Stabilitate şi Creştere nu au omogenizat acest spaţiu. Este deci esenţial să se regândească sistemul de coordonare a politicilor în UM. Totodată, este necesar să se construiască un sistem de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare în UE care să ţină cont de riscuri sistemice, de efecte de contagiune, de operaţiuni transfrontaliere.

Direcţia în care împinge comisarul Michel Barnier este, în opinia mea, corectă. Şi este de salutat colaborarea dintre el şi comisarul Dacian Cioloş pentru reglementarea pieţelor cu produse de bază (commodities), pentru înfrânarea speculaţiilor (a operaţiunilor cu derivat