Expresiile cele mai triviale, din bodegi şi bordeluri, de pe trenurile navetiştilor, de la groapa de gunoi, şi-au făcut loc în Parlament, în gazete, la radio, pe micile ecrane.

Canibalizarea vieţii publice româneşti este evidentă. Fenomenul a început printr-o repolarizarea scenei politice, în jurul anilor 2003-2004. Asta a dus la coborârea nepermisă a tonului, la vehicularea în public a unor acuzaţii fantasmagorice aproape niciodată dovedite şi la demonizarea accentuată a celuilalt ca armă eficace în lipsă de altceva mai bun, în arsenalul versaţilor noştri protagonişti ai scenei publice. Fenomenul s-a declanşat cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Cauzele au fost diverse, de la nevoia disperată de voturi la intervale scurte la nevoia presantă de rating şi tiraje. Expresiile cele mai triviale, din bodegi şi bordeluri, de pe trenurile navetiştilor, de la groapa de gunoi, şi-au făcut loc în Parlament, în gazete, la radio, pe micile ecrane. Publicul a gustat sarea şi piperul apărute peste noapte printre parlamentari şi gazetari. Cei care până atunci îşi vorbeau cu „excelenţă" au trecut la onorantul „bă, banditule!" Jignirile, înjurăturile, atacurile la persoană au devenit monedă curentă - fireşte şi pentru că formează un vocabular şi o atitudine simplificate, pe care şi un semianalfabet le pricepe, şi „se adresează publicului larg". Politicienii s-au făcut în acest fel acceptaţi, ziarele au vândut mai bine, blogurile s-au populat de accesări. Politeţea şi civilitatea au devenit anacronice, aprope un delict. Dacă nu ştii să înjuri, eşti un nimeni. Fireşte, dacă respectivul ar expune teorii economice, ar fi pierdut toate alegerile de pe lumea asta şi gazeta ar fi dat faliment. Trimiterea la origini a cuiva este folosită pentru a atrage atenţia. Respectiva zicere cu cât e mai colorată, cu atât are şanse mai mari să apară pe prima pagină, să fie dezbătută în talk-sh