Extinderea Uniunii Europene cu ţări vecine României - Serbia, Turcia, Balcanii de Vest este încă de actualitate şi de dorit pentru Bucureşti. Integrarea instituţională, mai ales în actuala conjunctură când criza a lovit cu putere Uniunea Europeană, este un subiect delicat, ce trebuie tratat cu multă atenţie la Bucureşti atunci când vine vorba de cedarea unor prerogative.

Criza economică impinge statele UE, ca entităţi, să-şi întărească rolul, să acapareze nu doar domeniul social, ci şi pe cel economic. Jocul care se joacă acum pare a fi "fiecare pentru el". Ce face România?

"Nu ştiu cât de realistă este ideea ca România să-şi propună ca, într-o perioadă relativ scurtă, să devină un stat deplin integrat al UE. Aş spune că un astfel de obiectiv trebuie analizat foarte serios", a susţinut ieri în nume personal Nicolae Idu, şeful reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti. Integrarea presupune cedare de suveranitate şi nu este cazul ca România să facă acest lucru, a spus el la o dezbatere privind extinderea UE.

Ani în şir, dezbaterea privind o Europă federală versus o Europă a statelor-naţiune a împărţit continentul în două - grupul franco-german, pe de o parte, care a susţinut o pronunţată integrare a instituţiilor (ceea ce presupunea ca multe dintre decizii să se ia la Bruxelles) şi grupul ţărilor sceptice, pe de altă parte, în frunte cu Marea Britanie, care vedeau în UE mai degrabă o uniune economică. Criza din ultimii doi ani a adus în prim-plan comportamente ce ar fi fost socotite drept bizare în urmă cu 10 ani, dacă nu împotriva mecanismelor pieţei: state care preiau direct frâiele economiei, naţionalizează bănci pentru a le salva sau sprijină cu miliarde de euro entităţi bancare. State care, în mod firesc, sunt mai preocupate de propria lor soartă decât de soarta Uniunii. State care se strâng în "bisericuţe" pentru a-şi apăra interese