Nu-l cunosc pe Sorin Ovidiu Vîntu. N-am vorbit niciodată cu dânsul.

Nu am primit un ban pentru niciuna dintre apariţiile mele la „Realitatea TV". Pot privi, sper, cu detaşare stenogramele apărute în presă. Ideea că o instituţie media poate deveni un instrument prin intermediul căruia patronul îşi reglează diverse conturi transformă presa într-un tip de activitate ce nu e doar o afacere murdară, ci un delict în toată puterea cuvântului. Împingerea vinovăţiei absolute numai în cârca dlui Vîntu mi se pare însă incorectă pentru motivul logic că orice propunere degradantă poate fi refuzată. Vorbindu-i unui jurnalist bine plasat în organigrama trustului, dl Vîntu îşi califică just deciziile: „Îţi convin, nu-ţi convin, ai libertatea să-ţi dai demisia, să pleci acasă". Problema ziariştilor puşi în poziţii indecente profesional de dl Vîntu este că au vrut să fie şi cu mândra, şi cu draga, şi imaculaţi deontologic, şi păpând banii pe care patronul, până la intrarea întregii prese în criză, îi azvârlea cu nemiluita, onorat de distincţia mediului păstorit şi monitorizând cu indulgenţă manageriatul progresiv păgubos al trustului. „Mi-am scos oştile regulate din cazărmi!" - afirmă într-o stenogramă dl Vîntu. Ceea ce dl Vîntu n-a intuit, de asemenea, este că verbiajul său construind hiperbolica imagine a comandantului peste oştiri devotate contrasta, uneori flagrant, cu starea de pe front unde armata ataca mai mult în dorul lelii. Între, pe de o parte, tămâierea patronului şi garanţiile de fidelitate şi susţinere venite din partea unora din apropiaţii săi şi, pe de alta, situaţia reală de pe front era o distanţă uneori hilară determinată de ipocrizia cinică a unora din „supuşii" săi. Aşa s-a putut ajunge, de exemplu, la dezastrul din zona de „print" a trustului. Îmi vine greu să-mi imaginez că dl Vîntu, cu toate păcatele sale de neiertat, a dat ordin să-i fie falimentate