În anii ’80, câte două transporturi aeriene de pită de Pecica ajungeau săptâmânal la Bucureşti, pe masa dictatorului. Acum, autorităţile locale se luptă ca gustul ei să cucerească Europa. Sursa: VLAD STĂNESCU

Primarul apucă pita caldă cu amândouă mâinile, o ridică până în dreptul feţei şi trage în nări aburul acrişor. O lasă iar pe masă, rupe coaja groasă dintr-o parte şi muşcă din ea. Sunt oameni care susţin că tot secretul legendarei pite de Pecica (oraş aflat la vest de Arad) e în coaja asta, că grosimea ei ţine miezul bun de mâncat până la zece zile.

Învelită în ştergar de cânepă - aşa e cel mai bine - pita poate călători departe de micul oraş. Acum 20 şi ceva de ani, de exemplu, ajungea la masa de dimineaţă a lui Ceauşescu. În ziua de azi, când e vreo expoziţie internaţională, străbate cu bine toată Europa, întru mulţumirea străinilor pofticioşi.

Dacă ar fi numai coaja, brutarii din localitate ar putea sta liniştiţi, că n-o să le poată fura nimeni pâinea din mână: coajă din asta se coace numai în cuptoare ca ale lor, clădite din cărămidă ţigănească. "Cărămida aia face de se întăreşte coaja şi rămâne crocantă, şi-i dă un gust aşa fain", explică Nicu Ponta, proprietarul uneia dintre cele trei brutării din Pecica care au dreptul să facă pită tradiţională.

Până să faci un asemenea cuptor trebuie să umbli după demolări de case din vremea Imperiului Austro-Ungar şi să te rogi de proprietar să-ţi lase cărămida. "Nu prea găseşti, că are 100-200 de ani cărămida asta. În ’91 am umblat câteva luni până am găsit-o. Am avut noroc că unul a demolat sălaşul şi mi-o dat-o", spune bărbatul. Asta e toată problema. În rest, patru pereţi în jurul cuptorului poate ridica oricine.

Câteva demersuri

Normal, şi reţeta în sine e valoroasă. Dacă s-ar respecta însă întru totul instrucţiunile din bătrâni, procesul ar dura patru