Daca e sa extindem aria de manifestare a efectului Pygmalion si sa presupunem ca performantele unui politician sint influentate de asteptarile alegatorilor sai, atunci, pe baza a ceea ce se observa in prezent, ar trebui sa afirmam ca nimeni nu asteapta mare lucru de la politicieni. Tocmai o asemenea slabiciune colectiva le permite sa isi ia nasul la purtare. In lumea veche, povestea sculptorului indragostit de propria creatie avea menirea de a vehicula ideea ca maiestria si credinta ii pot convinge pe olimpienii cei nemuritori sa aduca viata pina si intr-o piatra neinsufletita. Pe terenul psihologiei, mitul a fost convertit in realitate. Efectul Pygmalion, teoretizat de psihologul american Robert Rosenthal, pune in evidenta faptul ca realitatea unui individ poate fi influentata de asteptarile celorlalti, in sensul ca gradul de incredere acordat cuiva are impact asupra performantelor persoanei respective. Asa se face ca in varianta corporatista a mitului s-a fixat intelesul ca bunavointa zeiasca a sefilor asigura viata si succesul tuturor proiectelor pe care indivizii le cladesc din piatra seaca a ideilor. Daca preluam ipoteza profesorului Rosenthal si incercam sa-i analizam pertinenta in raport cu modul in care se prezinta actualmente patria Mioritei, ajungem numaidecit la observatii banale pentru unii, inedite pentru altii. Prima dintre constatari este ca lipsa de performanta a indivizilor care gestioneaza in prezent resursele patriei poate fi corelata cu gradul scazut de incredere al populatiei in clasa politica. Dezinteresul si dispretul pentru activitatea politica a celor aflati astazi sus si foarte sus au permis unor indivizi pentru care alfabetul este o enigma sa ajunga in pozitii-cheie din care au experimentat cu populatia asa cum neofitii chinuiesc soareci de laborator in beneficiul pe termen lung al stiintei. Cea mai buna evidenta a efectului Pygmalion este