Înaintea zilei de miercuri, reprezentanţii Puterii s-au dat în stambă pe toate canalele media, acuzând implicarea partidelor din Opoziţie în organizarea mitingului sindical şi intenţia unei tentative de lovitură de stat, prin mutarea dezbaterii în stradă. Fac un exerciţiu de stil şi mă gândesc că textul ar fi fost identic şi în cazul în care PSD sau PNL (sau amândouă) s-ar fi aflat la putere, iar PDL în opoziţie. Democraţii ar fi considerat, la fel ca Ponta, că nu e nimic anormal ca un demers politic să fie susţinut de sindicate şi – cine ştie? – dl Boc, dacă era preşedinte al partidului, nu ar fi găsit nimic ruşinos în a manifesta în stradă, alături de sindicalişti, împotriva guvernului incompetent al socialiştilor sau liberalilor.

În aceeaşi ordine de idei, jena sau pudoarea cu care PSD-ul respinge ideea colaborării directe cu sindicatele mi se pare la fel de stupidă. Sindicatele au fost, mai mereu, un aliat tradiţional al Opoziţiei, făcând din aceste alianţe o trambulină politică pentru unii dintre liderii săi. Dar cea mai ciudată reacţie rămâne cea a “teoreticienei” democrate, Elena Udrea, care se gândea cu glas tare în mod serios, la mijloacele “democratice” prin care manifestaţia de protest ar putea fi împiedicată, colegii săi de partid găsind dealtfel, diferite metode de a frâna exodul sindical spre Capitală, fie prin presiuni asupra transportatorilor, fie prin ordine de zi, de imobilizare a unor categorii de funcţionari publici. Şi, tot aşa, mă mai gândesc că nimic nu ar fi fost diferit în cazul în care PSD/PNL ar fi fost la putere, iar PDL în stradă: campionii democraţiei ar fi căutat, la rândul lor, diverse soluţii pentru a pune piedici demonstranţilor, inclusiv prin forţarea primarului general să nu acorde autorizaţii sau să le facă cât mai restrictive.

De ce se tem, sau s-ar teme, şi unii şi alţii de protestul public? Nu este nimic ilegal în