Când au hotărât să rămână în bănci la votul moţiunii de cenzură, parlamentarii democrat-liberali au reuşit să facă un lucru pe care niciun partid postdecembrist aflat la guvernare nu l-a mai izbutit.
Nu la această scară, cel puţin, şi nu într-o atât de evidentă şi agresivă incompetenţă. Dacă sunteţi în căutarea unui motiv care să justifice, fie şi parţial, implozia sistemului politic românesc postdecembrist, iată un argument: absenţa crasă a politicului.
Nu e doar vina PDL-ului, deşi guvernarea sa dezastruoasă, creditată ieri cu zero voturi de susţinere la moţiunea de cenzură, a expus în toată splendoarea incapacitatea politicianului mediu statistic din România de a imagina soluţii, de a le comunica eficient şi, în ultimă instanţă, de a asigura implementarea lor. Cabinetul Boc se laudă că are forţa de a rezista populismului şi de a împinge reforme dureroase pentru populaţie, dar absolut necesare pe termen mediu şi lung. Palatul Victoria uită, însă, cu totul o lecţie istorică fundamentală. Poate că, de fapt, nici măcar n-a citit-o vreodată.
În perioade de criză, administraţiile nu se bazează doar pe propriul creier, ci şi pe inimile cetăţenilor. Aceasta este, cel puţin, lecţia politică a modernităţii: o societate se construieşte acolo unde puterea obţine asentimentul supuşilor. În logica democraţiei, fenomenul acesta poartă un nume uitat în România: încredere. Capitol la care Emil Boc a reuşit să depăşească până şi performanţele de povestit nepoţilor ale guvernărilor CDR-iste din a doua jumătate a anilor ’90. Coeziunea socială e o variabilă perfect absentă în România de astăzi, şi în lipsa ei nicio reformă, oricât de bine intenţionată, nu va reuşi să producă efecte profunde. Schimbarea nu poate veni decât la pachet cu viziunea politică.
O vreme, imediat după alegerea sa în funcţia de preşedinte al României, Traian Băsescu a
