…stati si va ganditi pentru o clipa: orice regim politic se bazeaza, intr-un fel sau altul, pe credinta, nu pe ratiune. Autoritatea e, in ultima instanta, o problema de credinta. Ceausescu - pentru a va oferi cel mai la indemana exemplu – si-a bazat puterea pe credinta masselor in … puterea pe care o avea (prin Partid, prin Securitate, Armata, etc.) Atunci parea ceva firesc – cum iti faci semnul crucii fara sa-ti pui intrebari metafizice. Acum, pare de-a dreptul absurd. Asta nu inseamna ca autoritatea se confunda cu credinta sau viceversa. Dar in momentul in care credinta in autoritatea sistemului a disparut, nici un elicopter, nici o rugaciune nu te va mai putea salva.
In cazul democratiei – dupa cum a remarcat-o, printre altii, Castoriadis - problema e si mai vizibila si repusa cu aceeasi actualitate la fiecare pas: centrul democratiei (precum imparatul din poveste) e gol. Puterea apartine poporului dar nici macar poporul nu stie cum sa se defineasca si nici pe cine sa creada. (In “intunecatul” Ev Mediu, aceeasi problema era inca si mai rafinat formulata – chiar daca nu si rezolvata; dar asta ar fi, deja, o alta poveste.) Democratia e, asadar, obligata sa dea zilnic din mainile credibilitatii cu o viteza mai mare decat isi pierde credinta. E nevoita sa se reinventeze mai repede decat se decredibilizeaza.
Or, ca natiune, ne decredibilizam atat in proprii nostri ochi cat si in ochii altora. Ne decredibilizam in ochii nostri atat per ansamblu si cat pe segmente. N-o sa va trec acum printr-o lista oricum arhicunoscuta: medicii, judecatorii sau politistii nu mai sunt credibili pentru ca iau spaga; liderii de sindicat pentru ca nu-si vor sa-si faca publice averile; ziaristii, din motive de performanta si stengorame, iar managerii lor, asisderea; politicienii pentru ca nici macar tampeniile nu le mai fac de capul lor si accepta asta fara cracnire.
Ne a
