La douăzeci de ani după abolirea dictaturii, ruptura dintre guvernanţi şi guvernaţi e parcă mai profundă ca oricând. Instituţiile fundamentale ale statului - guvern, parlament, justiţie, preşedinte - înregistrează cele mai scăzute cote ale încrederii publicului. Nostalgicii regimului comunist sunt din ce în ce mai mulţi şi nu mai pot fi identificaţi cu perdanţii schimbării, căci mulţi dintre ei abia depăşiseră în '89 vârsta mersului de-a buşilea.
Una dintre cauzele actualei situaţii rezidă în caracterul exclusiv reprezentativ al sistemului politic instaurat. Legătura dintre guvernaţi şi guvernanţi se rezumă la actul votului (obicei din ce în ce mai puţin răspândit), restul exerciţiului desfăşurându-se în lumi paralele, între societatea civilă şi clasa politicienilor existând prea puţine interacţiuni. Într-o societate normală, spaţiul dintre cetăţean şi guvernant este umplut de o reţea densă, reprezentată de organizaţiile societăţii civile. Fie că e vorba de o organizaţie de cartier, care are puterea de a face presiuni asupra primarului ca acesta să construiască sau nu un spaţiu de parcare, de o asociaţie menită să-i facă să se simtă mai puţin singuri pe bătrânii rămaşi fără familie sau de una care veghează la corectitudinea procesului de votare, toate sunt forme prin care cetăţeanul devine mai puternic decât atunci când asistă neputincios la prestaţia aleşilor săi.
În România, organizaţiile neguvernamentale s-au dezvoltat mai încet decât instituţiile statului, dar (poate tocmai de aceea) mai sănătos. Raportul „România 2010. Sectorul neguvernamental - profil, tendinţe, provocări", dat recent publicităţii de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, constituie o analiză amănunţită a acestei reţele. Câteva cifre din acest raport sunt semnificative pentru a ne da seama că, deşi relativ puţin vizibile, organizaţiile neguvernamentale au ajuns să
