Irina Sârbu a studiat pianul şi, în timpul liceului, „s-a îndrăgostit " de jazz, datorită colegului său de clasă compozitorul şi pianistul Andrei Tudor. Nu şi-a continuat studiile de pian şi a ales să meargă mai departe la actorie, facultate pe care a absolvit-o în 2006. Confirmarea ca solistă a avut loc în 2004, atunci când a primit un premiu de debut la Gala Premiilor Jazz pe 2003. Acesta a fost şi anul în care Irina Sârbu a cunoscut-o pe Anca Parghel, care i-a fost „profesoară şi prietenă bună".
Spuneţi că pasiunea pentru jazz v-aţi descoperit-o în liceu. Cum de nu aţi fost mai degrabă tentată de rock sau electro, cum se întâmplă de obicei?
Irina Sârbu: Ca orice adolescent am ascultat cu plăcere muzică de toate genurile. Din colecţia mea nu lipseau casetele cu Queen, Michael Jackson, Beatles, Guns'N'Roses sau Doors. Ascult şi acum hip-hop sau rap, dar mult mai rar decât o făceam în perioada liceului. Nu mi-am dorit însă niciodată să cânt într-o formaţie de pop sau rock. Funk sau electro-jazz da, mi-ar plăcea să încerc pe viitor şi, dacă mi s-ar propune să fac parte dintr-un asemenea proiect nu aş refuza. Am fost şi sunt o tipă „clasică" şi cred că din cauza asta jazz-ul m-a fermecat.
Ce avea atunci jazz-ul atât de atrăgător?
I.S.: Libertatea de a improviza, de a mă juca, de a crea pe loc, de a schimba totul (tempo, stil şi chiar tonalitate), în funcţie de starea de spirit din acel moment. Jazz-ul nu are cum să fie monoton sau plictisitor. Am simţit că pentru mine este „partenerul" perfect!
De ce nu aţi devenit pianist de jazz, dacă tot aţi studiat atât timp pianul?
I.S.: Pentru că pianistul de clasic cu cel de jazz nu au foarte multe în comun. La clasic ai partitura scrisă, notă cu notă, indicaţie cu indicaţie, pe când la jazz există doar un tempo, o tonalitate şi o temă dată pe care poţi să o dezvolţi şi jumătate de oră. Din p
