Un universitar, un om umblat şi instruit, vrea să mă convingă că "ăştia" sunt de încredere, findcă au furat mai puţin ca "ăia" dinaintea lor. Nu sunt puţini cetăţenii care gândesc la fel, că e normal ca politicienii să-şi tragă parte din banii publici, numai că trebuie să fure cu măsură, cu bun-simţ. De fapt, puţini mai sunt românii care gândesc că nimeni nu e îndreptăţit să fure.

Domnul profesor nu face un secret din simpatia lui pentru Băsescu. Ştiind că poate fi suspectat de un exces partizanal, o ia înaintea interlocutorului tot româneşte: Nu că eu sunt de partea lui Băsescu, dar am dreptate! În lumile pe care le-a colindat şi a predat, universitarul n-ar fi îndrăznit să pledeze pentru cinstea celui care fură mai puţin ca demnitarii din alte partide. În ţară, însă coboară la logica sentimentală a colectivităţii. Un lucrător la spaţii verzi mi-a spus că va fi ordine şi dreptate în România, numai când vom fura toţi! Omul realiza că e nevoie de o idee pe care să o susţină toţi cetăţenii şi că ideea nu poate să fie decât una care a făcut deja un număr foarte mare de adepţi.

De furat tot o să se fure, fiindcă mai e de furat mult din ţara asta, a zis el, dar corect e să avem toţi dreptul să furăm. Între părerea universitarului şi a muncitorului cu grebla nu sunt deosebiri la esenţă. Un compatriot, stabilit în Statele Unite după 1990, a adaptat teoria şi practica furtului de la stat în varianta românească la dura fiscalitate americană. Mi-a explicat, cu toată seriozitatea, că impozitele sunt o convenţie şi că, respectând convenţiile impuse de stat, fiecare cetăţean e dator să vină cu o convenţie proprie. Convenţiile se luptă între ele şi cea mai potrivită cu epoca funcţionează. Statul vrea să-mi ia cât mai mult din ce câştig, a detaliat el principiul convenţiilor, iar eu trebuie să-i dau cât mai puţin.

E care pe care. În toată chestiu