"Am să continui să fac grevă foamei până când ăştia vor înţelege că ţara asta este a mea şi nu a lor!".
Cu această frază şocantă, de un bun simţ imens, am început o discuţie de o oră şi jumătate, într-un spital bucureştean, cu doamna Anghel, o învăţătoare din Caracal aflată în greva foamei de mai bine de două luni. La vremea aceea Ministrul Educaţiei nu sosise încă, iar turbulenţele politice acopereau strigătul unui dascăl. Ion Iliescu însă îi ceruse însă deja public să renunţe la grevă.
În primul rând, am avut un şoc legat de coerenţa unui dascăl de provincie. Mă aşteptam, să fiu foarte sincer, la un om disperat, la capătul puterilor, uşor nearticulat după cele 60 de zile de foame. Am găsit o femeie mai lucidă decât toţi secretarii de stat din Ministerul Educaţiei pe care i-am întâlnit în ultimii 5 ani (cu o singură excepţie notabilă). Mi-a citat paragrafe de lege, ordine de ministru. Am discutat despre drepturile consumatorilor, drepturile profesorilor, drepturile omului. A discutat metodic, mărunţind didactic, fără grabă, cretinătatea legilor care guvernează învăţământul. Nu avea accentuări inutile, nu îşi smulgea părul din cap precum o fac unii liderii de sindicat când prind microfonul unei televiziuni. Vorbea calm, tranşant, închegat, corent – năucitor!
În al doilea rând, m-a uluit persistenţa. Doamnă de granit aplica principiul picăturii chinezeşti, preluând o problemă şi aplicându-i atâta presiune cât este necesară, până când cedează. Chiar cu preţul sănătăţii sau al vieţii, este dispusă să meargă până la capăt şi nu vede necesar vreun compromis. Într-o lume de oameni care se târăsc să nu îi ia la ochi şefii direcţi, într-o lume de oameni care fac compromisuri uneori şocante, doamnă de granit nu vede necesitatea lor. Ea are încredere doar în Dumnezeu, cel care spune că îi dă forţa să reziste şi chiar să îi fie bine. Vrea ca o
