Până se hotărăsc politrucii şi securiştii cum să împartă caşcavalul, tehnologia îi lasă într-un nor de praf. Iată trei exemple de proiecte care acum cinci ani puteau părea fezabile, dar care acum nu înseamnă decât o gaură de aproape jumătate de miliard de euro.
Biblioteca Naţională: 128 milioane euro. E adevărat că nu mai aveau unde să-şi ţină cărţile. Dar de aici până la a finaliza un mausoleu "care să recâştige pasiunea pentru cultură" e o cale lungă. Un e-book cu acces la internet s-a ieftinit până la 139 de dolari iar dacă Biblioteca şi-ar urmări cu adevărat scopul ar trebui ca de o fracţiune din bani să cumpere un sediu modest, scannere, să angajeze studenţi şi să-şi digitalizeze rapid toată colecţia. Deocamdată, câştigă doar constructorii clădirii - Aedificia Carpaţi - şi orgoliul bibliotecarilor. Statul mai toacă degeaba nişte milioane de la capitolul investiţii.
Netcity: 200 milioane euro. Da, cablurile de pe stâlpi sunt urâte. Primăria Capitalei a sesizat nevoia publică de-a le îngropa iar firma de securitate UTI, cea-care-instalează-cam-tot-ce-e-de-instalat-de-când-nu-prea-mai-instalează-Intrarom, a câştigat oportunitatea de profit. Aici, banii nu vin direct de la stat ci de la populaţie prin intermediul proprietarilor de cabluri. Ei vor fi obligaţi să se dea jos de pe stâlpi şi să plătească chirie. Sună excelent, cu o singură excepţie: toată Europa cântă despre Wimax, tehnologia fără fir care permite transfer rapid de date pe distanţe de ordinul kilometrilor. În aventura asta, cineva va pierde bani!
Televiziunea digitală terestră: 60 milioane euro. În vremurile când antena terestră era baza recepţiei TV, în România s-ar fi putut transmite maximum 6 canale naţionale analogice. Tehnologia digitală face însă ca pe locul unuia singur să poată fi înghesuite 7. Aici, a intervenit chiar Uniunea Europeană, care a decretat tabla înmulţirii: 6×7=
