Trec pe lângă televizor, citesc pe burtieră „România pe un butoi cu pulbere“ şi mă cutremur.
Nu pentru că mă sperie riscul ca explozia să se petreacă din clipă-n clipă şi să ne măture de pe faţa Pământului. Căci, fără să vreau, ochii îmi alunecă pe geam: lungi cozi de maşini la stopuri, şiraguri de bănci, cazinouri şi farmacii, oameni ieşind cu sacoşe durdulii din supermarketuri mereu aglomerate. Pare că devastatoarea deflagraţie se mai amână un pic. Avem timp să ne pregătim sufleteşte.
Altceva mă cutremură: gândul la cum ar arăta ecranul TV dacă ne-am afla la Atena, Paris sau Londra, unde s-a lăsat cu bătaie, gaze lacrimogene, baricade, incendieri, răniţi şi, în unele cazuri, chiar morţi. Ar fi mai tare decât la OTV: trei benzi de text jos, două sus şi una în diagonală.
Sau chiar la Bucureşti, dar cu douăzeci de ani în urmă: ce-ar fi titrat televiziunile de ştiri dacă ar fi existat în decembrie 1989? Ehei!, să fi văzut atunci previziuni catastrofice, scenarii cu dedesubturi şocante, declaraţii în exclusivitate de la terorişti, analize pe text şi pe mimica mai marilor zilei!
Dar în primăvara lui 1990, când în CPUN se întâmplau într-o zi mai multe trăsnăi decât au loc azi într-o lună parlamentară? Ia căutaţi în arhive cum s-a ales preşedintele!
Dar în 13-15 iunie, în timpul celor trei zile de coşmar care au spulberat capitalul internaţional de simpatie câştigat cu şase luni înainte şi au alungat mari investitori? Sau înainte de asta, când erau nu unul, nu doi, ci zeci de grevişti ai foamei, iar pe străzi chiar ieşeau sute de mii de oameni.
Sau în septembrie 1991, când şeful statului a căzut la pace cu trupele civile care asaltaseră sediul Guvernului, aruncând cu sticle incendiare? Ori în ianuarie-februarie 1999, când aceleaşi trupe s-au trosnit cu jandarmii în defileu şi i-au pus pe fugă?
Sau în iunie, acelaşi an, când Ro
