Incrincenarea din Schastye Moe, lipsa secventelor de umor, felul in care Serghei Lozintsa tine sa demonstreze ubicuitatea raului si lipsa oricarei sanse pentru oamenii cu intentii bune vine dintr-o zona care pare sa inmanuncheze toate extremele estului. Traim aici intre bulgari, ucrainieni si alti dusmani, insa filmele pe care le vedem de obicei vin de mult mai departe. Deseori legatura culturala, in sens de civilizatie specifica, nici nu exista. Recunoastem in filmele occidentale naratiunea, nu si specificitatea. Filmele romanesti au inceput sa renunte la specificitate tocmai datorita unor mutatii in judecata artistica; viata mentala este absolutizata in pozitia de singur indicator al vreunui adevar. In acest sens, peisajul/natura nu mai joaca nici un rol, pentru ca nu peisajul provoaca procesul mental, ci felul in care actantul a ajuns in acel peisaj si ce va face odata ce va iesi din peisaj. Natura este insa o parte importanta din specificul acestor locuri, unde traim noi. Schastye Moe(Fericirea mea, regizor Serghei Loznitsa, o coproductie Ucraina/Rusia) a concurat la Cannes anul acesta si isi sustine candidatura printr-o conceptie estetica destul de avansata (la nivel de 2007, cind Mungiu prelua de la fratii Dardenne cadrelele lungi din mina, nedecuparea, secventa continua cu iz de documentar). Imaginea semnata de Oleg Mutu sustine filmul atit cit poate sa o faca imaginea. In conditiile in care, cu exceptia festivalurilor mari, devine din ce in ce mai greu sa intilnesti o proiectie in pelicula a unui film cu pretentii, intr-o sala incalzita, cu public curios si numeros, Schastye Moeaduce putin a magia cinema-ului despre care am citit in carti si pe care o tot citeaza regizorii pasionati de film: celuloidul, pelicula calda. Trecind de socul initial al acestui bine reintilnit, Schastye Moe, ca si orice alt film, depinde esential de scriitura si de conceptia regizor