În ultimul an de mandat al criticului Cristina Modreanu, Festivalul Naţional de Teatru a devenit contemporan cu el însuşi. Reuşita este majoră ţinînd cont de defazajul dintre teatrul românesc şi cel european. Pendulînd între un clascism desuet şi experimente neîmplinite, teatrul românesc trăieşte prea puţin în timpul său şi prea mult în trecut sau într-un viitor incert, astfel că poate fi suspectat şi de moşnegeală, şi de teribilism. În această situaţie, racordul la actualitatea europeană este necesar şi binevenit.
La ediţia din acest an a FNT (30 octombrie - 7 noiembrie) au fost invitaţi cîţiva artişti din zona inovatorilor: Krzysztof Warlikowski, Romeo Castellucci, Rodrigo Garcia, Matthias Langhoff şi Billy Cowie. Punctul lor comun este controversa, toţi fiind în egală măsură adulaţi şi contestaţi, adică vii. Este un risc să îi dai spectatorului român show-uri provocatoare care îi bulversează sistemul rigid de valori şi îi afectează percepţia, dar şi o şansă de a-i moderniza privirea. Poemele vizuale ale lui Warlikowski, suprarealismul postmodern al lui Castellucci, brutalitatea ideologică a lui Rodrigo Garcia, eclectismul lui Matthias Langhoff şi instalaţiile 3D ale lui Billy Cowie pot şoca, însă acest lucru se poate dovedi eliberator pentru unii, aşa cum poate avea efect distructiv pentru alţii. Ceea ce se cîştigă este, sper, publicul tînăr. Oricum, alegerile selecţionerului de la această ediţie şterg bine praful de pe automatismele de gîndire în masă şi reprezintă un pas spre un alt mod de a înţelege teatrul.
De altfel, Cristina Modreanu a descris propriul mandat ca o încercare de a elimina “sertăraşele” în care se pun spectacolele. Tendinţa de clasificare, fără a fi negativă, a fost stopată în favoarea dihotomiei universale bun – prost. Sigur, e o altă discuţie după ce criterii se fac aprecierile. În acest an însă, secţiunea teatrului independent
