Ne-am întors, din nou, la Caragiale: nu-i nicio diferenţă între “iubesc trădarea dar urăsc pe trădători” din satira lui şi “ne-au trădat trădătorii” din declaraţia cât se poate de sobră a liderului opoziţiei noastre. S-a vorbit mult despre disciplină şi trădare zilele astea, cu multă emfază dar şi cu superficialitate; ar trebui să analizăm puţin toată chestiunea.

E remarcabil cât de divergente sunt în această privinţă părerile publice, la fel de remarcabil e faptul că această contradicţie trece adesea neobservată. Citesc opinii care laudă orice grad de libertate acordat membrilor de partid, ca dovadă de spirit democratic, şi critică orice impunere din partea conducerii, ca act dictatorial. Citesc opinii, din aceleaşi surse şi uneori chiar de la aceeaşi autori, care acuză “trădarea” parlamentarilor care votează contra liniei partidului, deşi aceştia nu fac decât să-şi exercite libertatea lăudată anterior. Citesc un articol în care disciplina fără cusur a parlamentarilor puterii la moţiune este inclusă la capitolul normalitate democratică, citesc un articol în care este dovadă a falimentului democraţiei. Nu sunt de acord cu niciunul dintre ele. De fapt, nu sunt de acord în general cu eticheta şi stigmatul de “trădători” care se aplică parlamentarilor care votează într-un fel sau în altul, de dragul partidului (se presupune) contra populaţiei sau de dragul presupus al populaţiei contra partidului. Cred că etichetarea porneşte de la o neînţelegere a modului în care funcţionează un sistem parlamentar şi a rolului partidelor şi parlamentarilor.

Plecând de la un sondaj de pe Contributors.ro, întrebarea este “cum ar trebui să voteze un parlamentar?” şi avem de ales între a) cum cere partidul său b) cum cere electoratul şi c) cum îi cere conştiinţa, chiar dacă e în contradicţie cu partidul său sau cu electoratul. Răspunsul corect este: toate variantele. Un parl