Stadionul naţional al fotbalului îşi semnalizează tot mai convingător prezenţa în peisajul Bucureştilor. Construcţia, una de mare fală, traversează deja împliniri pe care mulţi dintre noi, în urmă cu câţiva ani, nu îndrăzneau să parieze nici măcar o para chioară. Scepticismul, antrenat într-o existenţă încercănată, într-o existenţă alterată de viciile sărăciei, părea oarecum motivat.
Acum, însă, când stadionul fotbalului românesc este girat de certitudini, când "Naţional Arena" reprezintă deja nume de botez tranzitoriu, am fi nedrepţi dacă am consemna împlinirea fără a face şi un cuvenit recurs la memorie. Am fi nedrepţi dacă nu l-am identifica în amintirile noastre pe nebunul de la federaţie, pe încăpăţânatul ăla fără cusur care este Mircea Sandu. La el în birou, pe la începutul anilor 2000, am văzut pentru prima oară macheta viitorului stadion. Era o lucrare a arhitectului Emil Barbu Popescu, mai cunoscut în lumea fotbalului sub numele de Mac Popescu, fost preşedinte al Sportului Studenţesc.
Mircea Sandu mi-a vorbit atunci despre proiect cu o convingere apăsată. Atunci m-a făcut să cred că va reuşi, în cele din urmă, să învingă inerţia păguboasă a împuterniciţilor de partid şi de stat. M-a făcut să cred, deşi Adrian Năstase, spre final de mandat, nu prea a mai avut timp să sprijine prin influenţa prim-ministerială demersurile preşedintelui FRF. M-a făcut să cred deşi motociclistul Tăriceanu declara sus şi tare, din aceeaşi postură de prim-ministru, că sportul nu încape în topul primelor sale zece priorităţi. Iar când nebunul de la FRF şi-a proptit încăpăţânarea în Primăria Capitalei, ocolind astfel sfidarea trufaşă a marilor şefi, dialogul raţional s-a înfiripat. Primarul Adriean Videanu, fost încercător al jocului de fotbal şi el, s-a mişcat natural.
Primăria Capitalei şi-a asumat proiectul în colaborare cu federaţia. Iar machet