Aş putea spune, cu destul cinism, că Vasile Cârlova e poetul care rămâne în amintire prin rima unui critic. Călinescu îi deplânge dispariţia nu de romantica ftizie, ci de prozaica dizenterie.
Şi dacă pronia nu i-a dat un destin romantic, nici memoria literaturii n-a fost cu mult mai îndurătoare.
În Epigonii, bunăoară, versurile despre Cârlova sunt dintre acelea care se trec iute cu vederea: „L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă.” Din cele cinci poezii, câte ni s-au păstrat, Eminescu o alege pe cea mai perisabilă. Marşul oştirii române, o compunere în dulcele stil al vremii, cu versuri de Alecsandri sprinţar şi vesel. Nimic marţial şi greu în suita de îndemnuri care nu sădesc atât datoria, cât speranţa. E un aer de firesc bucuros, ca în preziua unei împliniri aşteptate, în ritmul lui Cârlova. De altfel, acea poezie patriotică parte a industriei de război, vorba lui Blaga, le este străină paşoptiştilor. Ei sunt nişte profesionişti ai sărbătorescului. Nu Marseilleza este imnul lor, ci chemarea amplă, entuziastă la un steag festiv. Lui Cârlova, epitetul sumbru i-l pune Eminescu. Altminteri, nimic de speriat în această mobilizare la praznic, prilejuită de înălţarea steagului, în 1831. „A mumii fericire” întregeşte un descântec de bine: „Biruinţa pretutindeni să se ţie dupe voi.”
Spuneam că în această poezie de ocazie e Cârlova cel mai perisabil, deşi anume frânturi de vers, precum „Europa însuşi simte/ În ce cale aţi intrat” rămân breşe spre felul de-a gândi al unei epoci mai pricepute în treburile de-afară. Unde e cel mai substanţial? A spus-o Călinescu, şi putinţa de a-l contrazice, în spaţiul unei moşteniri subţiri, e ca şi nulă: în Ruinurile Târgoviştei. Iarăşi, tonul nu e acela clasic de elegie. Pare, într-un fel, că ritmul nu se ţine de cuvinte, fiind mult mai relaxat decât atmosfera apăsătoare pe care o pretinde.