Andrada scrie poezii şi poveşti. Iubeşte copiii şi crede în Dumnezeu. Andrada este un copil de 24 de ani. Nu şi-a trăit tinereţea. Mintea şi sufletul ei traversează anii copilăriei, când nimic nu perturba liniştea şi veselia jocului ei. Îi e dor de ei. De vremea calmă şi potolită, fără necazuri. În urmă cu patru ani devenea studentă la Drept. Nu a reuşit să meargă la cursuri decât un an.
O umflătură apărută la gât, căreia nu i-a dat atenţie mai bine de jumătate de an, i-a închis viaţa într-o cameră de spital. După nenumărate investigaţii făcute la Cluj şi la Timişoara, diagnosticul medicilor a fost fără tăgadă: limfom non-hodgkin anaplazic cu celule T, stadiul III B. „La prima internare, la Spitalul de hematologie din Cluj, am fost de-a dreptul speriată de ceea ce vedeam. Oameni care sufereau, care nu aveau păr şi care aveau o privire tristă, obosită. Credeam că eu nu sufăr de aceeaşi boală ca şi ei. Credeam că eu am o simplă boală care, prin medicamentaţie, se va vindeca."
A crezut asta un an. Vedea însă că părul începea să-i pice şi ei, faţa i se umfla, iar zilele de spitalizare se adunau în luni întregi.
„Nici nu mai ştiu câte cure de citostatice am făcut. Mama a încercat să-mi ascundă că am cancer. Când am aflat adevărul şi am început să citesc despre boală, m-am îngrozit", spune Andrada. Pe blogul său rememorează clipele grele prin care a trecut: „Am făcut multe tratamente de chimioterapie, şi boala nu putea fi stopată. Am apelat şi la radioterapie, însă eforturile medicilor erau în van. Am fost trimisă acasă, doar cu pastile. Speranţa mea nu s-a stins.
Dimpotrivă. După tratamentul urmat la domiciliu, în anul 2009, în februarie, am fost trimisă la clinica de transplant din Timişoara, în vederea autotransplantului, deoarece, ca prin minune, măduva mea nu era încă afectată şi medicii puteau să
