Critic cunoscut, personalitate de primplan a revistei Vatra (cam aşa cum e în prezent Al. Cistelecan), Dan Culcer s-a alăturat diasporei în 1987. I-am auzit cu bucurie glasul la Europa Liberă, l-am mai citit, în răstimpuri, după răsturnarea dictatorului, în periodicele noastre literare, împrejurări ce m-au făcut să-mi dau seama că d-sa nu şi-a părăsit nici scrisul şi nici baricada militantismului democratic. Aceeaşi ţinută gravă, aceeaşi atitudine severă, aceleaşi gesturi decise care taie văzduhul ambiguu al perioadei pe care-o străbatem, cu care ne-am obişnuit în paginile d-sale analitice, le regăsim şi-n elegantul volum de versuri o apărut recent la Tg-Mureş, autorul reîntorcîndu-se astfel la vechea-i vatră. E o poezie-poezie. Nu aşa cum ar putea presupune anticipat cei ce îmbrăţişează o anume prejudecată didacticistă, o „emanaţie” neapărat de rang secundar a criticului. Să recunoaştem că Dan Culcer posedă şi un condei liric perfect valid. Biografia d-sale e transpusă pe portativul poeticesc ce reflectă, aşa cum ne mărturiseşte, „o violenţă suferită şi o revoltă stîrcită, dincolo de pretexte şi subtexte”, dînd glas totodată unei terifiante îndoieli: „Este o coborîre în abis… Rămîne de ştiut dacă acolo, în abisul meu, se află ceva, şi dacă după coborîre se mai poate urca”. Aşadar ne aflăm la antipodul oricărei idealizări. „Abisul” în care a descins bardul nu e unul cu destinaţie exclusiv personală, ci suficient de încăpător pentru a intra într-însul o colectivitate, cea a concetăţenilor supuşi unei terori epocale: „asediată cetatea şi pălmile crăpate bătucesc / victoria, a cîta? / Cerne pre noi cenuşiu şi pustiu asudat” ( c a e ec). Autorul nu e decît un martor, un cronicar liric al unor grozăvii generalizate. Intervine uneori o impersonalizare ce se manifestă în tablourile care obiectivează dezechilibrul, degringolada, anomalia, aşa cum e bunăoară un peisaj cu iz s