ON-LINE
Ca să n-avem vorbe la proces, e bine să precizez din start că SF-ul din titlul acestui articol trebuie văzut mai larg, în sensul domeniului SF/F/H cu variantele lui mioritice. Dar pentru că, vorba poetului, toatea astea ar trebui să poarte un nume (am evitat formula „trebuiau“), să le zicem SF.
Şi-acum întrebarea: de ce scriu SF? Pot să încerc să încheg un răspuns gîndindu-mă? Amintindu-mi?
De ce ar scrie SF cineva care şi-a petrecut adolescenţa (pînă pe la vreo treizeci de ani) scriind poezie? Multă, multă poezie... Sau, poate, mai corect ar fi să spun poezii? O fi fost datul naţiei („românul s-a născut poet“), combinat cu varianta lirico-stahanovistă („că nu e om să nu fi scris o poezie“)... Nu ştiu. Adevărul e că, pe la optsprezece ani, comisesem deja prima proză, un fel de fantastico-absurdo... nu ştiu ce kafkian. Nici nu era prea rea povestioara aceea.
Mai pe la douăzeci şi, deja proza se îmbina – dacă nu armonios, măcar des – cu poezia. Realismul magic, Ştefan Agopian erau modele, tipare pe care mergeam. Cred că sînt cele mai apropiate exemple pe care le pot da pentru a răspunde la o întrebare gen: şi ce fel de proză scriai la vremea aceea? Oricum, scrisul meu se întrupa din Gabriel Garcia Marquez, Eugen Barbu, Ştefan Agopian şi Şcoala de la Tîrgovişte (faţă de care mă simţeam dator, avînd eu originile materne în Pucioasa, în afara faptului că mă topeam după scriitura lui Olăreanu, Simionescu, Petrescu...), plus halta în nouveau roman, ceea ce, pentru un june student la matematici, mi se părea absolut obligatorie (sau poate doar aşa a fost să fie).
Bine, bine, da’ sefeu’?
Ajungem acuşi şi la el, mă gîndeam însă că e bine de ştiut contextul formării unuia care, la vîrsta la care alţii erau celebrii autori ai unor romane ca, de pildă, Casa Buddenbrook, încă îşi mai căuta voce
