Unul dintre cuvintele care îmi repugnă cel mai mult în legătură cu învăţămîntul este „competitivitate”. Este repetat pînă la greaţă şi tradus în cele mai deşănţate forme de cîştig pentru unii profesori. Pe de o parte, se vorbeşte despre stresul evaluării şi al notării, se propun fel şi fel de formule de evaluare continuă, tocmai pentru a evita ca viitorul unui copil să atîrne de comportarea la o probă de cîteva ore dintr-o anumită zi. Pe de altă parte, copii şi părinţi sînt chemaţi să se prindă într-o horă a „concursurilor şcolare” al cărei ritm devine tot mai ameţitor. Organizează aceste concursuri, de cele mai multe ori, aceiaşi profesori şi inspectori care, cuminţi, militează pentru evaluarea continuă. Pe vremuri, existau doar olimpiadele la cîteva discipline şi, eventual, unul-două alte concursuri. Aşa era, la matematică, Concursul Gazetei. Acum, în era libertății, aproape fiecare judeţ are concursul lui, mai sînt unele ale unor școli „cu tradiție”, bașca așa-numitele „concursuri naționale”. Unele dintre acestea poartă - cu totul dezagreabil, aș îndrăzni să zic -, numele unor universitari foarte în viaţă despre care aş vrea să cred că doar din naivitate au acceptat să boteze asemenea întreprinderi exclusiv lucrative. Pentru că, aşa cum e evident din regulile de organizare, concursurile acestea sînt nişte afaceri bine puse la punct. Participarea costă, nu e gratuită, ca la învechita olimpiadă. Sînt organizate mai multe etape, independente unele de celelalte, ca să poată participa şi cotiza cît mai mulţi copii. Se începe de la clasa a doua, poate şi de la prima clasă, pasămite ca să se obişnuiască elevii cît mai de timpuriu cu atmosfera de concurs, cu concentrarea etc., să se tot verifice şi să ştie, în orice moment, ei şi încrezătorii lor părinţi, pe unde au ajuns cu asimilarea materiei. Iar subiectele sînt, în majoritate, simple, merge și cu teste grilă, ca