Filmul în care joacă Ceauşescu este povestea unei secte. Cea mai mare turmă din lume, 23 de milioane, poporul meu. Sursa: EVZ

Milioane de adulţi îndobitociţi, cu gonadele atrofiate, cu creierele gelatinoase, putrezite. Când Ceauşescu s-a înscăunat, ne-a găsit deja fezandaţi, frica nu mai avea niciun rol. Nu mai era nevoie de Canal, de luptă de clasă, de revoluţie continuă. Am intrat de bunăvoie în sectă. Nu teroarea a întreţinut regimul, ci substituirea divinităţii cu Ceauşescu. Pe care noi am acceptat-o. Cu ardoare, ca nişte drogaţi l-am iubit pe Ceauşescu. Iisus nu se amestecă în treburile statului, se limitează la morala creştină văzută ca filosofie de viaţă. Ceauşescu a contopit statul cu ideologia comunistă, noua religie, şi ne-a transformat într-o sectă.

Mama şi tatăl meu au fost nişte cimpanzei de grădină zoologică iar eu am copilărit la picioarele lor în această sectă. Ca şi mama şi tatăl vostru. Îi plâng pentru procesul dezumanizant în care şi-au scurs aproape toată viaţa. Nu ciomagul Securităţii, nu elementul opresiv concret a fost drama epocii Ceauşescu, ci ritualul fundamentalist care ne-a dictat ritmul vieţii. Un ritual cu efect mai dramatic decât frigul şi foamea. I-am încălzit pe Ceauşeşti la sânul nostru, i-am pupat cu buzele fierbinţi, i-am protejat de pericole, i-am hrănit cu dragostea noastră.

Asta mi-a spus mie documentarul lui Andrei Ujică. Mi-a mutat centrul de greutate al culpabilizării de pe figura cuplului Ceauşescu pe umerii celor din jurul lui. Şi nu doar pe principalii lideri, ci pe toţi membrii CC. Şi nu doar pe aceştia, ci şi pe activiştii exaltaţi din judeţe. Şi n-am terminat numărătoarea, ci îi menţionez pe acei secretari ai birourilor politice din şcoli şi întreprinderi care se luau prea în serios şi nu-i uit nici pe intelectualii care ne-au învăţat că e bine să-i pupăm în fund pe Ceauşeşti şi nu-i u