Pentru majoritatea românilor, faptul că vremurile sunt cu atât mai grele cu cât s-au lăsat surprinşi de criză nepregătiţi, iar viitorul nu pare deloc sigur nu mai constituie doar opinii vremelnice, ci un fel de adevăruri absolute. Opinia publică s-a blocat în cea mai neagră stare de spirit de după 1990. În timpul precedentei crize economice dintre 1998 şi 2000, mai exista încă speranţa legată de integrarea europeană şi alternanţa la guvernare. Astăzi, speranţele par să se fi năruit. Nu mai există nici alternativă guvernamentală, nici Europa nu mai apare - ca acum un deceniu - drept soluţia miraculoasă la toate problemele României. Iar discursul anticorupţie, care făcea posibilă rotativa guvernamentală, a fost compromis, la rândul său, cu atât mai mult cu cât a rămas doar la nivelul discuţiei despre reforma „justiţiei", fără să contribuie la elaborarea unor politici care să vizeze fundamentele sociale şi culturale ale fenomenului. Între timp, aşa-zisa politică „de dreapta", mizând, în lipsa altor mijloace, pe populism şi justiţiarism, a transformat atitudinea generală, şi aşa defavorabilă, în privinţa clasei politice într-o nouă „ură de clasă".

Astăzi, până şi retorica utilizării eficiente a fondurilor structurale nu mai prinde. În aceste condiţii, depresiunea economică, care a distrus peste tot în lume iluzia clasei mijlocii în promisa prosperitate generală, chiar dacă nu este cauza, oferă ocazia manifestării din ce în ce mai clare a sentimentelor antidemocratice. Şi cum politicienii, după ce au reuşit să distrugă punţile de legătură cu societatea, au căzut pradă unui autism politic periculos, comunicarea socială nu se mai poate realiza. Ei par să vorbească, dar cine îi mai ascultă?

Tot restul nu e decât spectacol mediatic pentru un public şi aşa din ce în ce mai redus. Oricum, ultimul lucru de care pare să le mai pese astăzi majorităţii politicienilor