Monumente nomade Ca întotdeauna cînd revin din vacanţă, mă îndrept spre centrul Bucureştiului, nu doar ca să mă pun la curent cu noutăţile, ci şi ca să verific dacă farmecul lui rezistă la comparaţia cu locurile mai faimoase, pe care, peste vară, le-am cutreierat. De regulă, oraşul meu nu mă dezamăgeşte, deoarece relativa lipsă de anvergură este compensată de diversitatea arhitecturală, iar dezordinea caracteristică poate fi privită ca o marcă de vitalitate. Ajuns în Piaţa Unversităţii, nu-mi vine să-mi cred ochilor: statuia lui Eliade Rădulescu a dispărut, în locul ei rămînînd o imensă groapă, săpată cu spirit de geometrie. S-a dezvelit, pînă în adîncime, soclul lui Mihai Viteazu, se pare că şi voievodul se pregăteşte de plecare. Şocat, m-am interesat şi am aflat că faimoasele statui care privesc spre Universitate vor fi mutate doar temporar, în Parcul Izvor, urmînd să revină la locurile lor după ce se va termina construcţia unei parcări subterane. Cum se ştie că tocmai provizoratul este cel ce durează, nu prea mi-a venit inima la loc. M-am dus să mă reculeg în scuarul recent amenajat de lîngă Spitalul Colţea, iar concepţia lui echilibrată m-a reconfortat, în pofida faptului că nu aveai cum să te fereşti de soare. Reflectam la cît de mult contează prezenţa operelor de artă în spaţiile publice, deşi trecem deseori, preocupaţi, pe lîngă ele, fără a le remarca. Deplasarea, chiar temporară, a statuilor este, pentru iubitorul oraşului, o dramă. Întors acasă, am căutat, ca de obicei, în lectură sprijinul intelectual şi spiritul. Am deschis cartea Obiectul de artă în spaţiul public şi identitatea urbană. Bucureşti-studiu de caz de Constantin Hostiuc, rezultatul unei ample cercetări desfăşurate de autor, în cadrul Centrului de Studii Arhitecturale şi Urbane al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ şi tipărită cu eleganţă de editura aceleiaşi universităţ