Cu prieteni la Sala Palatului aseară, la “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, filmul lui Andrei Ujică. Sala plină ochi. Cum n-am timp să scriu scurt, bag pe lung observaţii. Şi aştept alte impresii de la voi, acei mai mult de 1000, care aţi fost pe acolo. Nu e autobiografia lui Ceauşescu. Am privit pe lîngă urechile lui, pe deasupra frezei lui. Ca să-i văd pe ceilalţi, pe oamenii de lîngă, din spate, pe lingăi, pe donjuanii gen Corneliu Mănescu, actorii propagandei, feţele disperate de la cutremur, inundaţii. Anii aceia 60, cu mulţimile de costume şi deuxpieceuri. Ceauşescu era neesenţial, părea o umbră o gaură neesenţială în ecranul alb. Ăia erau anii în care părinţii mei erau probabil la fel şi dansau pe muzica aia fabuloasă printr-un colţ de ţară – asta mi-am tot repetat. Nu am avut chef să rîd la filmul ăsta. Aş fi preferat să fie mai puţine scene cu “poantă”. Am rîs totuşi bine cînd trecea cu regina Angliei în caleaşcă pe lîngă un cinema pe care scria mare “Deep throat”. Dar nu am avut chef să rîd la nenumăratele “tovărăş şi pretini”. Pentru că filmul începe cu o secvenţă în care acelaşi tip cu mari dificultăţi gramaticale emana o forţă teribilă. Părea că duce singur sicriul lui Gheorghiu Dej. Iar cînd a aruncat “tovarăşipretini” în discursul de la înmormîntare lumea părea că a îngheţat de frică, nu de indignare academică. Rîsul de “incultul” Ceauşescu a venit mai tîrziu, cînd degradarea fizică a fiului-dictator a adus scrupule gramaticale în rîndul tatălui-popor… exact asta se întîmplă şi cu “relaţiile cu exteriorul”. le vorbeşte ălora din afară de ţările din lumea a treia, de lipsa de echitate, de capitalismul imperialist şi de marxism leninist. Şi nu e bou cum am vrea să credem. Era ascultat, mari lideri ai lumii citau din Eminescu, vorba aia… Cînd în ‘70 spre sfîrşit începe degradarea economică, începutul sfîrşitului, Ceauşescu mută discursul dinspr