până la doi-trei ani, îngerul tău

șade în apropierea ta.

sunteți cam de aceeași greutate.

îl poți vedea, auzi, pipăi. apoi, însă,

el, care e energie pură, se înalță puțin,

iar ochii tăi, care nu se mai uită în sus,

îl pierd din vedere. auzul tău, care se

îngroașă, nu-l mai poate auzi.

la cinci ani, ești deja fiul

părinților tăi de carne,

ai coborât în lumea lor,

privirea ta, care încă e un organ

mai ușor decât ochiul, îl păstrează totuși,

dar nu pentru mult timp, pentru că la zece

l-ai uitat, la doisprezece

toate simțurile ți s-au îngroșat,

la treisprezece s-au mutat în pântece,

iar la paisprezece sub buric.

acum ești pe de-a-ntregul al părinților tăi,

te tulburi și râvnești la ce râvnesc și ei,

urăști ce urăsc ei și, în curând,

nimic nu te mai oprește să le repeți greșelile,

de atâta-nvolburare a simțurilor de jos

nu bagi de seamă alți douăzeci de ani

că mica fereastră din moalele capului

s-a-nchis, iar obloanele s-au tras.

acum nu mai vezi cu tot trupul ca pe vremuri.

și în timp ce carnea crește

tot mai groasă și mai grea,

înveți să te vaiți de carne bolnavă –

ai uitat demult că cel ce stă acum deasupra ta

avea loc în pat, lângă tine.

nu, încă n-a urcat atât de mult

încât să nu-l poți vedea chiar deloc,

dar ochiul tău nu se mai ostenește să vadă

nici măcar lucrurile grele din apropiere.

cântărești acum o sumedenie de oase

și de cărnuri singure.

simțurile dulci ți s-au închis.

în locul lor te lupți să îți salvezi

carnea cea grea și oasele opace.

nu mai crezi decât în istorie.

iar istoria vorbește doar de cei ce dispar.

până la doi-trei ani, îngerul tău

șade în apropierea ta.

sunteți cam de aceeaș