Expresiile „Cum e turcul e şi pistolul”, „Ce, eşti turc?” sau „Că nu dau turcii!” din bagajul mentalitar al unui alt timp îţi vin în minte atunci când vine vorba de turci, cei pe care îi băteau Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul în filmele lui Sergiu Nicolaescu şi unde ei vorbeau fluent româneşte.

Behran (Yilmaz Yalcin), turcul lui Marian Crişan, nu vorbeşte o boabă româneşte şi pentru comunitatea Salontei, mică localitate pe graniţă, trece foarte bine drept ţigan, maximul peiorativ cu care poate fi, investit cineva în România. Altfel vorbeşte destul, cuvintele curg în cascadă şi nimeni nu pricepe o iotă, situaţie de un comic absurd. Un prim punct câştigat de filmul lui Marian Crişan este absenţa oricărei traduceri, vorbirea devine astfel expresie corporală, gestualitate, totul în personaj se adună în încercarea sa de a-şi comunica disperarea. Iar disperarea constituie un limbaj universal, un esperanto pe care îl „vorbesc” toţi cei nefericiţi. Iar Nelu (András Hatházi), paznic la mall-ul din localitate, pescar amator şi posesor al unei case dărăpănate în afara oraşului, îl înţelege foarte bine. Întâlnirea dintre turcul care doreşte să treacă graniţa clandestin, fără acte, în Ungaria şi apoi în Germania şi ardeleanul de un calm exasperant este deopotrivă comică şi dramatică. Behran adună în cuvinte o energie disperată, explică, reia fraze-cheie, gesticulează aprins, încearcă să-l plătească pe cel de care se agaţă cu disperare, iar Nelu îi răspunde în română câte un cuvânt ici şi colo. Limbuţia lamentaţiei şi laconismul aproape filozofic se ciocnesc hilar şi emoţionant, comicul este aici un efect secundar; tensiunea dramatică, în schimb, se află în prim-plan. Nelu îi dă haine curate şi uscate, îl adăposteşte în pivniţă, încearcă fără succes să-l scoată din ţară, apoi îl va aşeza la masă şi va juca biliard şi cărţi cu el. El şi soţia sa, Florica (Elvira