Vă întreb pe voi, cei care alegeţi să nu mai folosiţi negaţia (obligatorie) înainte de a pronunţa adverbul “decât” când rolul său este cel restrictiv şi pe voi ceilalţi care preferaţi să garnisiţi cuvântul repercusiune cu un potent “cur”, pronunţând cu ostentaţie “reperCURsiune”, sau pe voi, cei care de lene, scurtaţi diverse cuvinte precum: cititori în cittori sau căsătorie în căstorie sau proprietate în propietate, ori voi cei care (chiar şi din scaunul de prezentator TV) ne şuieraţi continuu “şcenă, aşcensor, faşcinant sau faşcicul” în loc de scenă, ascensor, fascinant, fascicul, dacă ne mai trebuie limba română, sau regulile sale de scriere sau pronunţie?
Asta pentru că după o săptămână petrecută în Chişinău (Republica Moldova) am observat oameni care încearcă cu disperare să păstreze (vorbească) limba română în forma sa corectă şi în ciuda calchierilor din limba rusă, să formuleze şi pronunţe cât mai bine cuvintele. Asta nu înseamnă că prietenii de peste Prut nu au grave probleme de pronunţie în limba română. Cele mai grave “particularităţi”, întâlnite la 90% dintre persoanele cu care am stat de vorbă la Chişinău sunt sesizabile atunci când în cuvânt apare sunetul “e”, în sensul că alătură în vorbire vocala “i”.
Astfel cuvintele care conţin vocala “e” sunt pronunţate în loc de: european, europarlamentar, euro, efemer, examen – “ieuropian, ieuroparlamientar, ieuro, iefemier iexamien”. De asemenea, exista şi o tendinţă de a scurta unele cuvinte, astfel că în loc de pâine, câine, mâine pronunţia acestora este “pâne, câne, mâne”. Mai e şi consoana “L” rostită mult îngreunat… dar pentru asta de vină sunt ruşii . Cu toate acestea, odată ce persoanele cu care am venit în contact au fost corectate (la cursurile de dicţie susţinute acolo), au încercat (şi reuşit în mare parte) să pronunţe cuvintele în forma lor corectă.
Şi pentru că şi printre
