De mult n-am mai întâlnit, în titlul unui volum de versuri, cuvântul moarte. Dacă memoria nu-mi joacă vreo festă, după Mircea Dinescu, cu al său Moartea citeşte ziarul din 1989, nimeni nu s-a mai încumetat să atace, atât de frontal, subiectul. Spun atât de frontal, pentru că, altminteri, poezia ultimelor decenii n-a dus lipsă de atari elanuri sumbre. Dimpotrivă. Riscul pe care şi-l asumă făţiş Robert {erban numindu-şi ultima carte aşa cum şi-o numeşte e, în consecinţă, cu atât mai mare.
Mi-amintesc că într-o cronică nedreaptă, dedicată precedentului volum, Cinema la mine-acasă, Daniel Cristea-Enache îi reproşa autorului o anume uşurinţă, chiar uşurătate, cu totul străină de profunzimea angoasată fără de care criticul nu concepea, pe atunci, poezia. (Nu ştiu dacă între timp şi-a schimbat imperativele, articolul din Observator cultural despre Nimicul lui Mircea Cărtărescu nu m-a lămurit deloc.) Moartea parafină pare să fie răspunsul lui Robert {erban la asemenea pretenţii revolut impresioniste. Oare doar Patriarhul ar trebui să se simtă vizat de ţepii unui asemenea poem scurt?
„lui daniel/ nu-i plac poeziile/ cu Dumnezeu/ spune asta de câteva ori/ la răstimpuri/ şi pe voci diferite// de la masa vecină/ o fată îl priveşte/ cu coada/ ochiului/ şi îşi face cruce/ cu limba” (p. 65)
Nu de dragul picanteriilor literare am insistat asupra acestor chestiuni oarecum de conjunctură. Ci pentru că suflul polemic al lui Robert {erban nu vizează neapărat pe un comentator sau pe altul, ci o întreagă tendinţă, foarte superficială de fapt, de valutare a poeziei contemporane. Adeseori gargara în jurul temelor mari declanşează adevărate furtuni de entuziasm, pe câtă vreme rafinamentul stilistic e taxat semidoct drept manierism. Dar cum să vorbeşti despre aşa ceva în cazul unui autor a cărui principală calitate e francheţea?
Doar pentru
