(Apărut în Dilema, nr. 403, 3 noiembrie 2000)

Cînd se spune despre o dictatură că a fost răsturnată prin verdictul urnelor, înseamnă că acea dictatură lăsa mult de dorit. Pînă nu de mult, dictatorii conştienţi de misiunea lor organizau alegeri doar cînd exista certitudinea unui rezultat de peste 90% în favoarea lor şi nu se încurcau cu observatori şi alţi băgători de seamă gata să-i înveţe pe ei cum se conduce o ţară, ţara lor. Transformarea alegerilor dintr-un eveniment propagandistic într-un eveniment politic este un simptom al slăbiciunii organizatorice şi al beţiei de putere.

În Peru, Fujimori a rămas la putere, după ce contracandidatul său nu a participat la turul doi, în semn de protest faţă de fraudele din primul tur. Bucuria a fost de scurtă durată: un post de televiziune privat a difuzat o casetă unde se vedea cum şeful serviciilor secrete, Vladimiro Montesino, al doilea om în stat, îi dădea bani unui deputat al opoziţiei pentru a se alătura grupului parlamentar al puterii. S-a declanşat un lanţ de evenimente dramatice: Fujimori l-a demis pe Montesino şi a anunţat alegeri anticipate, Montesino a fugit în Panama, mari manifestaţii de stradă au cerut demiterea celor care i-au înlesnit fuga, s-a anunţat că Montesino a revenit în secret, Fujimori îmbrăcat în ţinută de campanie a fost filmat căutîndu-l în junglă; cînd fugarul şi-a făcut apariţia, Fujimori i-a demis pe toţi comandanţii armatei, presupuşi a fi complicii sinistrului personaj. Frămîntările ulterioare din armată dovedesc că nimeni nu ştie a cui este şi, mai ales, a cui va fi puterea. Este evident că alegerile vor putea decide de-abia după ce deţinătorii reali ai puterii vor obţine garanţii de imunitate în schimbul retragerii. Dar experienţa generalului Pinochet nu este prea încurajatoare: cînd dictatorul chilian a renunţat la putere, şi-a luat toate măsurile de siguranţă ca să nu