Gabriel Andreescu este şi rămîne nu numai unul dintre foarte puţinii disidenţi care au plătit cu detenţia propriile opinii politice şi, mai ales, curajul de a se dori liberi într-o ţară prizonieră, ci şi un excelent autor de analize politice şi politologice. În această secundă calitate, el se dovedeşte dificil de clasificat, pentru că, pe de o parte, s-a dovedit un cercetător în domeniul logicii, cu interesante contribuţii privind logica limbajului natural (1992), pe de alta a atacat chestiunea bazelor filozofice ale disidenţei (1992), a analizat tranziţia postcomunistă (Patru ani de revoluţie, 1994), a polemizat intens, argumentîndu-şi convingător propriile opţiuni (Polemici neortodoxe, 2001; Extremismul de dreapta în Romånia, 2003; Naţionalişti, antinaţionalişti… O polemică în publicistica românească, 1996), a lansat teme noi în dezbaterea publică de la noi, privind critic prezenţa politică maghiară din România postceauşistă (Problema transilvană, 1999; Ruleta. Români şi maghiari. 1999 - 2000, 2001; Naţiuni şi minorităţi, 2004) şi represiunea ceauşistă în domeniul spiritualităţii orientale aclimatizate la noi (Reprimarea mişcării yoga în anii ’80, 2008), s-a dedicat portretizării oamenilor în care a crezut (Cel mai iubit dintre ambasadori, 1993; Locurile unde se construieşe Europa. Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu, 2000). Se poate spune, aşadar, că angajamentul civic şi intelectual al lui Gabriel Andreescu au mers şi continuă să meargă mînă în mînă, împletind experienţa de viaţă cu cea analitică şi alăturînd abordării practice teoria. Această înţelegere a participării personale la viaţa publică a mers pînă la enunţarea suspiciunii de colaboraţionism la adresa unuia dintre colegii lui marcanţi din cadrul Grupului pentru Dialog Social. Procedînd astfel, el contrazicea regula tacită a solidarităţii de grup prin chemarea la autoexaminare critică a