Cu o astfel de formulă-vers-carte ne aducem aminte de regretatul și pe nedrept uitatul astăzi poet Geo Dumitrescu. Cine l-a cunoscut bine și prietenii știu despre ce ar putea fi vorba. Cine doar l-a citit nu pricepe mare lucru. În timp, faptele vieții lui, ca și ale noastre, că suntem parte la ghettoul scriitoricesc sau nu, ca și viețile oamenilor din bantustanul lumii, se deformează printre meandrele memoriei.

Iar rescrierea istoriei, ca și rearanjarea amintirilor, intrată pe mîna experților și secialiștilor de tot felul, mistifică o realitate așa cum fost. Contorsionarea materialului epic se duce pînă la a avea alte forme. Vorbe și vorbe, cuvinte, multe, alunecoase, veninoase, somnoroase, meșteșugite, rareori spontan asumate, care rămîn, boară, deseori, peste epiderma evenimentelor. Rezervația de scriitori, ca și centrele de putere au fost și vor mai fi. Nu doar la noi, ci și aiurea. Ar fi cumva important – dar mai poate fi ceva important cînd totul, fiecare detaliu, piesă, angrenaj al vieții este important, o rachetă cu 40.000 de piese a explodat din cauza unei simple garnituri de cauciuc? – să deslușim locul și rolul scriitorului în lumea din jur. De ieri sau de azi. Multe puncte de vedere, opțiuni ferme, sincerități abrupte, curvăsăreală cît cuprinde. S-au scris sute de mii de pagini, am avut parte de analize savante, eseuri strălucite, glose elegante, tomuri erudite.

Și?

Și nimic. Dincolo de mărunte gîlcevi și omenești izbucniri umorale – aici, în România, unde Gina Pistol e mai cunoscută decît Camil Petrescu și Mircea Badea se face mai apreciat decît un Andrei Pippidi, să zicem – dincoace de orgolii, ambiții sau vanități, vădit exhibate sau discret pitite, rămînem la fel de singuri și neputincioși în fața paginii albe. Sau a ecranului de computer fără culoare. Restul sunt vorbe. Vorbărie. Infinită, de o tristețe absolu